Acasă > Timișoara Iudaică > Sinagogi > Structură și Stil

Termenii în ebraică folosiți pentru lăcaşul de cult iudaic exprimă tripla lui semnificație ca loc de rugăciune, de adunare şi de învățătură: Bet Tefila („casa de rugăciune”), Bet Kneset („casa de adunare”), Bet Hamidraş („casa învățăturii”). În română, în limbajul curent se utilizează sinagogă (din greacă, „adunare”), templu (termen folosit de către evreii neologi sau liberali), şil sau şul (idiş, de la Schule, „şcoală” în germ.).

Sinagogile se construiesc cu orientarea spre Ierusalim, adică spre est în Europa occidentală şi centrală. Congregația se îndreaptă cu fața spre peretele din est, unde este chivotul (Aron Kodeş, „dulapul sfânt”). În spatele unei perdele bogat brodate (parohet), aici se păstrează sulurile Torei, cele 5 cărți ale lui Moise, Sefer Tora sau Pentateuh, cuvântul de origine greacă, protejate cu huse din catifea sau material lucios cu broderii aurite sau argintii şi încununate cu o coroană, adesea cu clopoței, de regulă din argint ciocănit şi cizelat. Deasupra chivotului se află tablele legii cu cele zece porunci, iar în față arde în permanență o „lumină eternă” (Ner tamid) care simbolizează prezența lui Dumnezeu şi aminteşte de focul ce ardea în permanență pe altarul sacrificiilor în fața templului din Ierusalim. Lângă chivot se află uneori o menorah, un sfeşnic cu şapte brațe, principalul simbol al iudaismului şi stema națională a Statului Israel. Pe o platformă (bima sau, din arabă, almemar) este un pupitru pe care se derulează sulul Torei din care se citeşte câte o porțiune, în aşa fel încât în cursul unui an se parcurge întregul Pentateuh. În dreapta şi în stânga chivotului sunt dispuse jețurile pentru rabin, conducătorul religios al comunității, hazan (cantor) şi gabai (persoana care supraveghează oficiul divin). O condiție a serviciului religios este întrunirea unui minian, zece bărbați. Un băiat devine Bar Mițva, membru major al comunității, la vârsta de 13 ani. În comunitățile reformiste, femeile participă la serviciul religios în mod egal cu bărbații.

În cele trei mari sinagogi în Timişoara, sala de adunare la parter este rezervată pentru bărbați, iar locurile pentru femei sunt amplasate la etaj, unde accesul se face prin scările care conduc de la porțile laterale ale sinagogii la nivelul superior. Priveliştea sexului opus ar putea abate gândurile de la rugăciune şi spiritualitate, cred evreii ortodocşi, de aceea, în sinagoga ortodoxă din Iosefin, vizibilitatea spre şi de la galerie este redusă prin gratii. În zilele noastre, numărul membrilor comunității a scăzut mult, permisivitatea a crescut, astfel că femeile şi bărbații sunt împreună la parter în timpul serviciului. Bărbații poartă o chipa (o tichie), iar femeile măritate au capul acoperit cu o basma sau cu o pălărie.

Există un stil arhitectural specific pentru sinagogi? Nu există recomandări normative, astfel se explică aspectul arhitectural pestriț de-a lungul timpului şi în diferite părți ale lumii. În antichitate se construia sub influența egipteană sau sub cea asiriană. Mai târziu, cultura greacă şi-a pus amprenta, în Evul Mediu se clădea în stil gotic, în Italia, în stilul Renaşterii italiene, iar în Olanda, în maniera clădirilor olandeze. În China sau Japonia, sinagogile nu se disting în peisajul urbanistic. Constructorii se adaptau la stilul local în epoca respectivă, ridicând edificii în general modeste, care nu erau menite să sară în ochi, conformându-se exigențelor şi, de multe ori, restricțiilor discriminatorii impuse de administrația locului.

Sinagogile din Timişoara

Construcțiile sinagogale timişorene existente – Sinagoga neologă din Cetate (1865), cele două sinagogi ortodoxe din Iosefin şi din Fabric (ambele inaugurate în anul 1895) şi Sinagoga Nouă status quo ante din Fabric (1899) – reflectă curentele artistice din acea epocă. În Europa centrală şi de est s-a adoptat în această perioadă stilul maur, numit şi artă mudéjar, cu elemente de artă islamică. Pentru evreii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, elementele percepute ca exotice corespundeau voinței de a se diferenția de arhitectura bisericilor şi de a-şi afirma identitatea comunitară. În acel moment al emancipării şi al reformei practicii religioase în iudaism, mândria apartenenței semite şi iudaice şi-a găsit expresia în construcții impozante, vădit deosebite de peisajul arhitectural înconjurător. În plus, arabescurile prețioase deşteptau în memoria evreilor sefarzi (spanioli) mitica „epocă de aur” din Evul Mediu, petrecută în Peninsula Iberică sub stăpânirea musulmană. În arhitectura sinagogilor timişorene vom descoperi trăsături din arta arabo-musulmană, cu toate că aceasta nu avea nimic în comun cu iudaismul.

Cu toate că impresia de artă maură predomină, stilul este eclectic, încorporând elemente clasiciste, neo-renascentiste, gotice sau Secession, precum şi motive specifice bisericilor, ca, de pildă, vitralii şi rozete pe fațade. Printre elementele structurale de artă islamică regăsim bolți în formă de potcoavă, arce şi cornişe crenelate, turnuri care evocă silueta minaretelor. Se foloseşte cărămida ca material de construcție, în combinație cu piatra, uneori în benzi orizontale, de două culori, roşu şi galben. Decorațiile policrome de ceramică, arabescurile cu motive florale sau forme geometrice, culorile exuberante radiază vitalitate şi optimism.

Sinagoga neologă din Cetate (1865), sinagogile ortodoxe din Iosefin şi din Fabric (ambele inaugurate în anul 1895) şi Sinagoga Nouă status quo ante din Fabric (1899) reflectă curentele artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Europa centrală şi de est s-a adoptat în această perioadă stilul maur, numit şi mudéjar, cu elemente de artă islamică. În arhitectura sinagogilor timişorene vom descoperi trăsături din arta arabo-musulmană, cu toate că aceasta nu avea nimic în comun cu iudaismul, dar şi elemente clasiciste, neo-renascentiste, gotice sau Secession, precum şi motive specifice bisericilor, ca, de pildă, vitralii şi rozete pe fațade.

Sursă: Pe urmele Timişoarei evreieşti. Mai mult decât un ghid. De Getta Neumann. Editura Brumar, 2019