Ne revedem, Evi şi cu mine, după 53 de ani, în Israel. Împreună cu soţul ei, Ruven, la volan, traversăm Emek Izra’el, valea fertilă din nordul ţării, spre Migdal HaEmek, unde ne aşteaptă cu nerăbdare mama ei, Bözsi Altmann. Pe drum povestim despre Israel, despre copii, despre cei patru nepoţi, despre vremuri de demult. La cei 97 de ani, Bözsi este vioaie, plină de temperament şi foarte emoţionată. Uneori se încâlceşte firul povestirii, dar momentele de bucurii şi temeri, reuşite şi încercări se conturează clar. Noi, fetele, regăsim limbajul prieteniei calde de altădată.

Bözsi: (Arătându-mi fotografiile celor patru strănepoţi.) Peste tot îi am lângă mine şi mă uit la ei. Sunt dragostea mea.

M-am născut în Ungaria, la Endröd, în 1915. Când aveam cinci ani, am plecat la Timişoara, pentru că era periculos în orăşelul unde m-am născut. Ne-au spus că, dacă ne găsesc, (cu vocea sugrumată) ne omoară. Mai întâi am plecat la Budapesta, apoi în România. Eram bucuroşi că am scăpat de acolo. Ungurii voiau să ne omoare pe noi, „jidanii”.

În România ne-au primit frumos, nu se făcea diferenţă între evrei şi neevrei. Imediat am avut din ce trăi. Tatăl meu a avut o prăvălie de cereale şi produse făinoase pe care le exporta prin unchiul meu în Franţa. Am avut şi timpuri grele, dar nu a fost atât de greu, cum ar fi fost în Ungaria. Am trăit în România până în 1960, când am plecat în Israel. Aici sunt bucuroasă, pentru că sunt cu toată familia; în România, mi-au rămas morţii.

De aici, din Israel, am fost de trei ori în România, în vacanţă la vărul meu, care a crescut ca un frate împreună cu noi, cu mine şi cu sora mea. Vărul acesta a rămas orfan, părinţii i-au murit: tatăl, în război, iar mama, de boală. Este tatăl lui Peter Fuchs, prietenul vostru, al lui Evi şi al tău. Am fost deci trei copii şi am avut o familie minunată. Numai frumos pot să spun şi de soră, şi de frate, şi de părinţii mei. Asta mă doare, pentru că toţi s-au dus…

La Timişoara, am fost la şcoala elementară şi gimnaziul Notre-Dame. După asta am mai făcut patru ani de şcoală. Am pictat, am făcut lucru de mână, am învăţat limbi şi bunele maniere la maici.

(De aici înainte, Bözsi trece de la un amestec de română şi maghiară la maghiară.)

Nu am simţit niciun moment că mă tratează ca pe o evreică, pot să spun numai bine despre ele. Din păcate, au desfiinţat mănăstirile, aşa că nu s-a mai învăţat purtare frumoasă şi maniere. Ce am învăţat acolo a fost numai bine şi frumos.

Au încercat să vă convertească?

Nu. Au fost totuşi două fete care s-au convertit; şi un băiat. Feller Pipi şi una, Klein, şi fiul unui medic care s-a convertit cu toată familia. Băiatul a avut scarlatină, iar tatăl lui a spus că, dacă se vindecă, trece la creştinism. Nu ştiu de alte cazuri. Nu prea ţineam noi obiceiurile religioase. Mergeam la Schück rabi bácsi la ore de religie, în fiecare duminică dimineaţă, de la 10 la 12. Şi acolo am auzit numai lucruri frumoase şi bune.

Ca fată tânără, am avut o viaţă frumoasă, foarte frumoasă. Jucam tenis. Erau baluri, balul alb-albastru, culorile Israelului. Eram şi într-o asociaţie evreiască, Hadasa, în care erau aproape toate fetele evreice. Sâmbătă seara mergeam să dansăm. Mergeam la plajă să înotăm în Bega. Aveam societate bună: Feller Pipi, Kun Magda, Dornhelm Zsuzsi, care mi-a fost colegă de clasă. Magda s-a căsătorit cu un industriaş. Dornhelmii erau foarte înstăriţi, aveau un magazin de textile şi o casă pe Corso. Evreii erau foarte uniţi, se ajutau unul pe celălalt. Îmi amintesc că, în fiecare magazin, era o puşculiţă, iar toţi banii care se strângeau se trimiteau în Palestina pentru foraje de fântâni. Solidaritatea între evrei era foarte mare.

Scuză-mă că amestec româna cu maghiara, nu prea am ocazia să vorbesc româneşte. Şi cu Evi vorbesc ungureşte, de asta îmi vin cuvintele în ungureşte, vorbesc heţi-heţi.

Nu face nimic, vorbiţi cum vă vine, am să traduc.

După ce am terminat la maici, am lucrat. Situaţia era cam grea, pentru că au venit comuniştii.

Tot era mai bine înainte, decât sub comunişti…

Înainte de comunişti, cum a fost sub regimul Antonescu?

Ne-a fost frică, dar nu am avut neplăceri mari.

Au pierit rude în Holocaust?

Evi: Din familia mamei, în Ungaria, mulţi au fost deportaţi şi nu s-au mai întors. Un frate mai mic al bunicii mamei a supravieţuit. Apoi a fugit din Ungaria şi a venit în Israel.

Aţi învăţat o meserie?

Bözsi: Nu, nu am avut nevoie. La 14-15 ani am început să învăţ croitorie, dar nu mi-a plăcut. – (Ne îndeamnă:) Serviţi-vă! Luaţi din tort! Vreţi lămâie la ceai? ‒ Învăţam până la ora 12, apoi mergeam să joc tenis. Nu m-a interesat croitoria. Apoi am avut serviciu ca secretară, la dr. Irina Vilanyi, lângă farmacia Weiss, din Piaţa Unirii. M-am căsătorit cu Sanyi Altmann. Familia Altmann avea o staţie de benzină la Jimbolia.

Evi: Tata s-a născut în Iugoslavia. Apoi s-au mutat la Jimbolia şi de acolo a venit la Timişoara să înveţe. (Spre mama ei:) Povesteşte cum a fost înainte de război.

Bözsi: Soţul a fost în tabără de muncă. Nu a fost uşor, dar tot era mai bine decât sub comunişti. Ţineam legătura prin scrisori, ne scriam des. Ne-am cunoscut la prieteni.

Evi: Înainte de tata ai avut un logodnic, dar nu l-ai vrut.

Bözsi (cu forţă): Da, da. Am rupt. A fost cumplit. Era din Sighet. Şi era foarte religios. Mi-a spus că am să port perucă! Când am auzit asta…, a fost groaznic! Dar nu era numai asta, nu mi-a plăcut de el. A fost ceva aranjat, era cu sila. Părinţii au vrut, pentru că era directorul unei mori într-un sat, ce ştiu eu, dar mie nu mi-a păsat! Am fost de acord cu logodna; dar după aia l-am dat afară! Aşa cum zic: l-am dat afară! Poftim, nu avem nimic în comun! Nici nu am avut nimic în comun. Nu l-am lăsat să-mi sărute nici măcar mâna!

Unde aţi făcut nunta cu Sanyi Altmann?

Bözsi: Nunta mea a fost în curtea sinagogii din Iosefin, acolo a fost hupa. Am fost tare puţini, era în 1944. Erau bombardamente, atunci începuse povestea cu nemţii. Nici nu puteam să ne adunăm mulţi, pentru că ar fi ieşit cu necaz.

Evi: Nici nu avem fotografii de la nuntă.

Bözsi: Ne-a fost teamă, dar nu am renunţat la ceremonie. Că la comunişti, nu am fi îndrăznit…

De ce era aşa de rău la comunişti?

Bözsi: Că nu se găsea nimic. Cumpăram un pui la piaţă, îl treceam prin fereastră, să nu mă vadă vecinii. Eu aşa făceam. Nu prea erau evrei în vecini. Poate erau patru-cinci familii pe strada noastră. Eram în relaţii bune cu toţi. Era o familie germană antisemită, dar cu noi au fost foarte drăguţi, iar copiii lor aveau voie să se joace cu fetele Fuchs şi cu Boris, prietenul din copilărie al lui Evi. Ei erau excepţiile. În aşa măsură ne-am împrietenit, încât, după ce am venit în Israel, am corespondat cu Joska, băiatul lor, care a devenit preot.

De unde se ştia că erau antisemiţi?

Bözsi: Din comportamentul lor. Pe evrei nu-i tolerau, pe noi, da, noi eram excepţia. La noi au ţinut foarte mult şi cu noi nici nu s-au purtat ca antisemiţi. Cum îi chema?

Evi: Potenz, aşa cred.

Bözsi: Potenz… nu, nu, nu cred, nu mai ştiu. (Jenată) Azi nu am o zi bună. Încă ieri îmi aduceam aminte de numele lor şi voiam să povestesc despre ei. ‒ Evike, ia o faţă de masă, pune-o, te rog. ‒ Dar familia Potenz ţinea foarte mult la noi. Cu noi nu s-au purtat ca nişte antisemiţi.

Evi: Apoi tata a fost dat afară de la birou şi a găsit de lucru într-un siloz unde aduna cu lopata porumbul şi-l curăţa. Muncă grea. Nu aveam din ce trăi, bunica era şi ea cu noi, bunicul nu mai era în viaţă. Am avut o vecină, o miliţiancă; şi atunci când bunicul era pe moarte, vecina asta a spus: „Crapă jidanu’!”

Bözsi: Dar a avut un amant cu care a trăit, unul Fănică, el a făcut tot posibilul pentru noi. A spus: „Oricând vreţi să plecaţi, fac tot pentru voi!” Pe atunci nu se putea ieşi din oraş decât cu autorizaţie. Ne-a spus: „Eu vă aranjez tot!” Asta a fost când am depus actele şi nu aveam voie să plecăm din localitate.

Evi: Am avut prieteni: Gabi Drachsler si Boris Rubinski cu care m-am văzut la întâlnirea din Haifa. Paula Wenkert, cu care am vrut să intru în contact, dar nu mi-a răspuns. Vali Schlomovici a devenit foarte religioasă şi trăieşte în SUA. Eram prieteni. Şi Robi Kohn, cred că eram în aceeaşi clasă.

Noi mergeam la rabi bácsi, la domnul rabin, la Comunitate. Când eram copii mici, am fost la sinagogă cu bunicul. După ce a murit bunicul, nu am mai avut multe contacte cu Comunitatea. Doar mai târziu, când am mers la rabi bácsi, mi-a plăcut grozav acolo! Când mă uit la poze, nu-mi vine să cred. O altă lume! (Spre mama ei:) Povestesc cum am fost la rabi bácsi şi am învăţat.

Bözsi: Pe Evi o ducea tatăl ei la serbări la Comunitate, eu nu am putut, pentru că am lucrat în trei ture la Kandia. Dar nu mă deranja, am fost fericită să lucrez, numai să mă lase în pace. La serbarea de Purim, unde aţi jucat voi, nu am putut să merg. Vă mai amitiţi poza asta? Era de acel Purim, din 1959. Uite, fetiţele cu coroniţă pe cap sunteţi voi, Evi şi cu tine, la 11 şi 10 ani. În spate, cu pălărie, e tatăl tău, rabinul Ernest Neumann. El transpusese „Cartea Esterei” într-o piesă de teatru. Pare a fi foarte demult… şi totuşi, parcă ar fi ieri…

Pentru Evi şi pentru mine, rămâne o amintire minunată. Eu eram Estera, Evi era Ahaşveros, Peter era Mordechai.

Bözsi: L-au dat afară pe soţul meu, era funcţionar. L-au dat afară, pentru că am depus actele pentru plecare în Israel. Timp de un an am fost într-o situaţie foarte grea, pentru că ládákon ültünk (am stat pe lăzi). Primisem paşaportul şi au oprit plecarea. Norocul e că am găsit de lucru la Kandia, asta a fost foarte bine. Când s-a pornit plecarea din nou, am plecat imediat. Am avut dreptul la 20 kg de persoană. Dar nu ne-au prea folosit lucrurile. Ne-am încărcat cu feţe de masă şi altele, aici n-am avut ce să facem cu ele.

E minunat că sunteţi bine sănătoasă la această vârstă înaintată!

Evi: Ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi! (Către mine:) She is the queen of the family.

Bözsi: N-aş fi crezut că am să povestesc aşa despre viaţa mea!

Evi: Nu ai vrut. Ţi-am adus un caiet şi un stilou şi te-am rugat să scrii despre ce şi cum a fost. Copiii şi nepoţii întreabă şi nu ştiu ce să le răspund. Eu am început o viaţă nouă aici şi nu eram destul de mare ca să ştiu cum a fost acolo.

Bözsi: Toţi evreii sunt aşa, Evike. Şi noi am venit din Ungaria. Mai sunt lucruri de care îmi aduc aminte. Ne-am dus la Budapesta, la bunici. Aşa am scăpat. Au spus că, dacă găsesc un copil evreu, îl înjunghie. Már ott kezdödött a zsidózás. În România nu a fost aşa de rău. Doar că nu puteam pleca din oraş. Acest Fănică ar fi făcut totul ca să ne fie pe plac, dar noi nu l-am rugat nimic. Evike, îţi aduci aminte de el?

Evi: Nu, numai de ea, de zgripţuroaică.

Bözsi: Ne-a opărit florile cu apă fierbinte. Din răutate!

Înainte de război am trăit destul de bine. În timpul războiului a fost greu, dar am suportat. Tot era mai bine decât sub comunişti. E drept că a trebuit să predăm îmbrăcăminte şi multe altele. Sanyi, soţul meu, era în detaşament de muncă, departe de casă, corespondam.

În timpul comuniştilor închideam ferestrele şi ascultam radio Israel. Evi era micuţă şi a întrebat odată, în faţa uşii: „Nu ascultaţi radio Israel?” Aproape că am leşinat de frică, nu cumva să audă cineva!

În casa noastră locuiau încă două familii de germani: una era din Viena, alta din Timişoara. Dar mai era o pereche, ea era sârboaică, el, român, de ei ne temeam foarte mult. Daca găteam ceva sau făceam cafea, închideam tot, să nu se simtă mirosul, pentru că puteau să fie invidioşi şi să întrebe de unde avem.

Evi (către mine): Mănâncă! Ne koplalj mint othon! (Râsete) Aveam un unchi la care mă duceam şi care-mi spunea: Bagă în tine, nu posti ca acasă!

Mănânc, mănânc! Şi pe nepoţi îi îndopi?

Evi: Pe ei nu e nevoie! Mănâncă singuri!

Interviu realizat de Getta Neumann în noiembrie 2012, în Migdal Haemek, Israel şi publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014