Acasă > Viața socială, economică și culturală > Amintiri

Imre Deutsch în 1997, cu ocazia întâlnirii în Israel, 50 de ani după absolvirea Liceului Israelit

Aş dori să vorbesc în special despre doi profesori care, cred – şi oarecum sper – că au avut o influenţă decisivă asupra mea.

Profesorul nostru de algebră din a 5-a (poate l-am avut şi în a 4-a) a fost pur şi simplu un dezastru. Am apelat la Junger Arnold, doar cu un an mai mare decât noi, şi el a reuşit în ore particulare să completeze golurile.

Din fericire, situaţia s-a îmbunătăţit considerabil în a 6-a, când cel puţin într-un semestru am avut-o pe profesoara Checian.

Dar adevărata salvare a venit în a 7-a cu profesorul Hermann Schwartz, care a stat cu noi, secţia ştiinţifică, doi ani de zile, până la bacalaureat. Schwartz a fost un profesor foarte bine pregătit. Pe deasupra, a avut o răbdare excepţională. A fost dispus să explice orice de două şi chiar de trei ori. Nu a făcut un secret din faptul că are un salar mult prea mic pentru acopeririea necesităţilor de trai şi noi am ştiut că a avut şi necesităţi mai mondene. Totuşi, acest fapt nu a micşorat deloc conştiinciozitatea, aş putea să spun zelul cu care şi-a îndeplinit obligaţia pe care a simţit că o are faţă de noi sau, mai bine zis, faţă de profesie. Pentru toate acestea îi port o adâncă recunoştință.

Celălalt profesor căruia îi port ceva ce nu e numai recunoştinţă este Hauben. Nu pot să explic de ce. Dar pentru mine, liceul nostru înseamnă Hauben. Un motiv pe lângă multe altele ar putea să fie faptul că de la bun început am simţit că severitatea cu care ne-a tratat nu a izvorât niciodată din mânie, nici din supărare. A fost declamată cu „zâmbetul pe buze”. Îmi face plăcere să cred că, în consecinţă, respectul pe care l-am purtat nu a izvorât din frică. A fost un respect pur. Probabil acest lucru m-a îndemnat ca uneori să-i răspund destul de curajos. Niciodată nu am simţit „nevoia” de a intra în zona obrăzniciei aşa cum am făcut-o cu unii profesori chiar şi în clasa a 8-a şi cu ceea ce demult nu mă mai laud. Dimpotrivă.

Hauben e al doilea exemplu al principiului pe care cu toţii îl cunoaştem: numai două condiţii sunt necesare, dar absolute necesare, pentru a fi un profesor bun, dar de fapt de a fi bun în orice ocupaţie. O pregătire bună profesională şi conştiinciozitate profesională. Dar Hauben a fost mult mai mult decât un professor conştiincios, foarte bine pregătit. A fost un om dintr-o bucată. Un exemplu sau două, dacă nu adormiţi până ajung acolo.

Din păcate, Hauben ne-a fost professor la limba română numai în clasa I. Se şi vede, se şi aude. Nu este vina lui că Friedmann Jancsi a scris într-un extemporal o oraş. Dar de fapt, tu Jancsi nu ai făcut nicio greşeală, pentru că ceea ce tu ai vrut să spui, cu o presimţire uimitoare, este: O, oraş Timişoara, ce se va alege din tine? Dar nu a avut timp, pentru că trebuia să continue declinarea: unei oraşe, unei oraşe, s.a.m.d. Din păcate, nu l-am avut pe Hauben nici în clasele superioare la literatură română. Totuşi, spre norocul nostru, cu vreo două luni înainte de bacalaureat, am fost destul de deştepţi ca să ne dăm seama că cunoştințele noastre de literatură română sunt insuficiente. Dar literatura română nu constă numai din nuvela O făclie de Paşti. Deschid o paranteză. În a 8-a, când am ajuns la Ionel Teodoreanu, a trebuit să citim un roman la alegere. La răspuns, ghinionul cade pe Grün Tibi. Profesorul: Ce roman ai citit? Grün: Hai-diri-dam. Profesorul, sigur că un roman cu un asemenea titlu nu poate să existe: Obraznicule, stai jos, nota doi. Romanul exista. Că Tibi nu l-a citit e probabil la fel de adevărat. Închid paranteza. Ca să ameliorăm situaţia nepregătirii noastre, unul din latiniştii noştri, ei încă făceau latină cu Hauben, îl roagă pe Hauben, în numele clasei, ca să ne dea ore particulare de literatură română. Nu ţin minte textual răspunsul lui Hauben, dar sună cam aşa: Până nu vă închei mediile, nici nu discutăm. E pentru prima dată că am întâlnit noţiunea de conflict de interes, deşi termenul însuşi l-am auzit pentru prima oară abia peste alţi 18 ani. Când în fine, după câteva săptămâni, Hauben a început cursul lui particular de literatură română, am savurat toate prelegerile lui, chiar şi aceea despre literatura română religioasă.

Evitarea acestui conflict de interes nu a cerut sacrificii serioase nici din partea lui Hauben, nici din partea noastră. Dar peste un scurt timp, când teroarea a crescut [a propos, teroare: trebuia să fi fost în a 8-a când mama lui Varnai Andris, oarecum şi ea face parte din anii mei de liceu, mă întreabă: Imre, tudod hogy miért diktál a proletár? Nem, spun eu. Pedig egyszerü: mert nem tud irni. Trad. Imre, ştii de ce dictează proletarul? Nu, am răspuns. Simplu: pentru că nu ştie să scrie.], adică când teroarea a crescut, Hauben e pus în faţa unui conflict de interes de altă natură, cu mult mai serios. Un interes fizic, de supravieţuire. Pe scurt, mai multă pâine (circ, slavă Domnului… şi tovarăşilor, am avut cu vârf şi îndesat), adică pâine şi speranța de a fi mai ferit de persecuţie politică. Pe de altă parte, un interes moral. A avea conştiinţa curată. Cel mult o luptă, bineînţeles cu zâmbetul pe buze, cu o clasă de elevi foarte tineri şi nu prostituirea literaturii române şi poate chiar şi a limbii latine în slujba unei aşa zise lupte de clasă. Nu trebuie să vă spun care a fost alegerea lui Hauben. Şi sunt sigur că nici măcar nu a fost o alegere grea. Cu zâmbetul pe buze.

În legătură cu a fi sau a nu fi un om dintr-o bucată, aş vrea să vă povestesc şi totodată să vă mărturisesc ceva destul de nostim. S-a întâmplat acum 50 de ani, destul de demult ca să-mi aduc aminte destul de bine. E în legătură cu bacalaureatul nostru. Printr-o coincidenţă semnificativă, eroul, mai bine zis anti-eroul, este profesorul dezastru de matematică din a 5-a. Oricât de ciudat pare, am fost întotdeauna slab la fizică. A fost singurul subiect de care la bacalaureat mi-a fost frică… frică. Părinţii mei au aflat că profesorul dezastru are relaţii la membrii comisiei de bacalaureat. Au apelat la el şi bineînţeles au accentuat că fizica este punctul meu slab. A spus că în schimbul unei recunoştințe monetare de o anumită mărime, va încerca tot posibilul şi în caz de eşec, recunoştința va fi restituită. De acord. A început examenul oral. Spre norocul nostru, Liceul Militar, şi poate şi cel Piarist a intrat înaintea noastră. Examenul fiind public, profesorul dezastru s-a aşezat printre spectatori şi a aşternut pe hârtie întrebările de fizică. Mă cheamă acasă la el, îmi arată lista. Cunoşti aceste subiecte? Întreabă el. Nunununununuda, nunununununuda, răspund eu. Du-te acasă şi studiază subiectele pe care nu le cunoşti, spune el. Dacă trebuie să mă apuc să tocesc acum în ceasul al 12-lea, atunci ce aia a măsii faci dumneata? Întreb eu, vreau să spun mă întreb eu.

Ştiu, din cele relatate rezultă doar o suspiciune că profesorul dezastru nu a avut nicio relaţie la comisia de examen şi că a intenţionat să încaseze recunoştința acelor clienţi – a avut cel puţin 3 alţi clienţi din clasa noastră – care trec bacalaureatul din puteri proprii, chiar dacă era numai cu chiu şi vai. Dar o dovadă necruţătoare exista. Pe diploma mea de bacalaureat, care mi s-a înmânat peste câteva săptămâni, scrie negru pe alb că nota mea la fizică este 4. Dar pentru că am luat totuşi bacalaureatul, profesorul dezastru a păstrat recunoştința binenemeritată. Iar noi nici măcar nu am avut satisfacţia să spunem: La ce te aştepţi? Aşa sunt românii.

Aş vrea să închei. Nu am să-mi iert niciodată că în decursul vizitelor mele destul de dese aici în Israel, nu am căutat să mă întâlnesc nici cu Schwartz, nici cu Hauben. Acum e târziu. Mult prea târziu. Dar sper că astă-seară, am reuşit măcar într-o mică măsură să-i aduc aici, în mijlocul nostru.

Vă mulţumesc.

Scurtă biografie a autorului
Am terminat Institutul Pegagogic din Timişoara (1951); am predat la Politehnica
din Timişoara; după tulburările studenţeşti din 1956, compoziţia socială a cadrului didactic trebuia îmbunătăţită şi, în consecinţă, am fost mutat la Liceul Maghiar. M-am mutat la Bucureşti unde cu greu (=pile) am obţinut un post la Şcoala de Ucenici a Fabricii Klement Gottwald. Am sosit la New York în 1964, am obţinut M.S. şi Ph.D. în Matematică şi am lucrat ca profesor (Assistant, Associate, Full) la Polytechnic Institute of Brooklyn.