Când ajung, cu un sfert de oră întârziere, am surpriza să-l găsesc pe Arnold Junger aşteptându-mă în faţa blocului, fără umbra vreunui reproş, cu braţele deschise şi zâmbetul pe faţă şi în ochii zglobii. Îi urmez silueta subţire şi paşii sprinteni spre apartamentul în care ne aşteaptă Baba (nume de alint, „păpuşă”, în maghiară), Claudia, născută Gidali. Iniţial, convenisem să înregistrez amintirile lui Ali, diminutiv de la Arnold, ca fost elev al Liceului Israelit, dar am abandonat rapid făgaşul stabilit. Conversaţia, în care Ali şi Baba îşi dădeau replici şi se completau reciproc, s-a desfăşurat printre lacrimi, dar şi mai multe râsete.

Am emigrat în Israel în anul 1985, la vârsta de 59 de ani, împreună cu soţia mea, Baba, 54 de ani, cu fiul nostru, Adi, 16 ani, şi cu tatăl lui Baba, o lună înainte să împlinească 95 de ani. Din nenorocire, el a murit la două zile după ce am sosit. Fiica noastră, Erica, trăia deja în Israel, la fel ca majoritatea rudelor. Primii doi ani am stat lângă Ierusalim şi am învăţat limba destul de repede, pentru că aveam deja cunoştinţe din liceu. Primul meu loc de muncă a fost la o mare fabrică de pâine din Ierusalim, iar după aceea am fost angajat în Haifa la Hevrat Haşmal (Societatea de electricitate). Între timp, soţia a făcut un curs de contabilitate şi a lucrat şi ea. Ne-am încadrat în muncă aproape bătrâni, dar cu viitorul în faţă! Familia s-a înmulţit, fiica mea s-a căsătorit, are patru fete, care de acum au toate bacalaureat, două sunt deja la Universitate. Băiatul a studiat la Universitate, s-a căsătorit şi el şi are doi copii.

Viaţa era frumoasă la Timişoara

Sunt născut în Dej, în 1927. Ne-am mutat la Timişoara când tata a fost transferat, de la Cluj, la fabrica de pantofi care era filiala renumitei fabrici din Cluj, Dermata, concurenta fabricii din Cehoslovacia. La trei ani am intrat în prima instituţie evreiască, în grădiniţa de copii din cartierul Fabric, iar la şcoala primară evreiască i-am avut ca învăţători pe domnul Székely şi pe doamna Kaufteil. Pe vremea aceea, în Timişoara trăiau peste 10.000 de evrei, în majoritate comercianţi şi industriaşi, multe familii fiind la un nivel mai ridicat decât nivelul mediu de trai.

În Timişoara au existat pe vremuri multe lăcaşuri de rugăciune: Sinagoga mare din Fabric, Sinagoga mare din Cetate, de pe strada Mărăşeşti, Sinagoga din Iosefin, de pe strada Fröbl, Sinagoga Ortodoxă din strada Ion Creangă, unde mergeam cu tata la rugăciune. Sinagoga evreiască spaniolă era micuţă, dar foarte frumoasă. Erau două ieşivot mari, şcoli de educaţie religioasă. Una în Fabric, alta în Iosefin. Erau mulţi evrei ortodocşi, adică foarte religioşi. Noi ţineam Şabatul. Vineri, înainte de masă, duceam oala cu ciolent la brutarul care era lângă sinagogă şi sâmbătă aduceam acasă mâncarea bună, pregătită de mama.

Cum se făcea ciolent-ul?

Ali: Cum? În primul rând, trebuia apă. (Râde)

Baba: Erica ştie. A învăţat de la soacra ei şi de la cumnate.

Ali: Fasole, carne de gâscă şi gât de gâscă umplut şi ou fiert. (Arată zâmbind spre Baba) Mie doamna nu-mi face!

Baba (imperturbabilă): Erica face.

Ali: Mama mea făcea două feluri de ciolent. Unul mai consistent, care era masa de bază sâmbătă, cu multă carne, multă grăsime, multă fasole şi, alături, într-un vas mai mic, făcea o variantă mai lichidă, o zeamă pentru felul întâi. Brutarul punea totul, vineri după-masă, la cuptor şi, până a doua zi, totul fierbea incetişor în oala aia de lut. Erau mulţi evrei care făceau acest lucru.

Baba: Şi la Deva, la templu, în curte, era un cuptor.

Ali: E o mâncare poloneză, care a fost preluată de evreii aşkenazi.

Amândoi părinţii mei erau originari din Ardeal. Tatăl meu era din Baia Mare, dar era născut în Cehoslovacia, pe atunci Austro-Ungaria, iar mama era fiica unui potcovar, fierar din Dej. Aveau o viaţă evreiască mai solidă decât noi, cei din Timişoara. Cei din Ardealul de Nord erau mai evlavioşi, în general. Se ţinea caşer. Şi la mine acasă şi la Baba acasă, părinţii noştri ţineau caşer. Vineri seara şi sâmbăta mergeam la templu, dar nu în fiecare sâmbătă, că era departe şi mergeam pe jos. De sărbători, eram la templu. Sâmbăta, toţi copiii erau îmbrăcaţi frumos. Îmi aduc aminte că, odată, bunica m-a îmbrăcat într-o haină la modă pe vremea aceea, cu guler marinăresc, alb şi frumos. M-am jucat într-un parc aproape de casa bunicilor şi, la un moment dat, a venit brusc o ploaie; eu m-am ascuns pe nu ştiu unde şi, după ce ploaia s-a oprit, am revenit în parc, m-am dat pe un balansoar şi am picat în băltoaca cu noroi. (Râsete)

Acum îmi amintesc ce s-a întâmplat şi la bunica cealaltă, la Baia Mare. Ei aveau o vacă… Bunicul era pantofar, dar aveau o casă ţărănească, micuţă. Ţin minte că aveau un pom de care nu mă desprindeam, că avea pere mari, zemoase, care îmi plăceau extraordinar, dar îmi plăcea şi vaca, m-am împrietenit cu ea. Vacile erau duse cu cireada la păscut şi după aceea reveneau singure acasă şi se opreau în poarta casei. Aveau un îngrijitor pentru o cireadă de sute de vaci. Ce m-am gândit eu, fiind copil de şase-şapte ani: „Hai să-i fac o vizită!” Am găsit-o, m-am urcat pe spatele ei şi, când am ajuns la bunica şi m-a văzut: Has vehalila! Ferească Dumnezeu, să nu cazi! Eram eu puţin neastâmpărat, dar aşa e bine la băieţi.

Cu părinţii vorbeam în maghiară. Părinţii erau de cultură austro-ungară, şi ai ei, şi ai mei. Cu românizarea nu au avut probleme. Tata ştia româneşte, pentru că el lucra cu muncitori români, şi la Cluj, şi la Timişoara, şi se descurca. Mama, mai puţin. Singurul lucru pe care îl ştia mama să-l facă pe româneşte era piaţa; dar la asta se pricepea enorm! Ea aducea de la piaţă gâştele cele mai grase şi cu un ficat mai mare de un kilogram!

Baba: Mama mea, noi aveam servitoare, îndopa gâştele acasă. Le aducea, le încăleca şi le îndopa, ceea ce acum e interzis.

Ali: La Timişoara, piaţa era foarte bună, mai ales datorită şvabilor. Ei îngrăşau gâştele bine şi mama le alegea bine!

La Liceul Israelit am avut un corp profesoral deosebit de bine pregătit. În aceeaşi clădire, dar despărţit de cel unde erau băieţii, aşa cum era obiceiul atunci, era Liceul Israelit de Fete. Primeam educaţie generală, dar şi evreiască, cu ore de religie şi ebraică. Am avut profesori de înaltă clasă, Schwartz şi Neumann Marika la matematică, Eisikovits, un profesor excepţional de muzică, Hauben, cunoscător şi vorbitor de 16 limbi. Profesorul de gimnastică era neevreu, dar era în relaţii extraordinar de bune cu elevii şi ne pregătea foarte bine. S-ar putea vorbi ore întregi despre aceşti profesori.

Clasa noastră era renumită în liceu pentru nivelul înalt de ştiinţă şi cultură al elevilor. Nu pot să uit un test fulger la oral, dat de Neumann Marika. Eram chemaţi la tablă de Marika să rezolvăm o problemă. I-a luat întâi pe elevii mai slabi şi niciunul nu a reuşit să rezolve problema. Am rămas noi doi, cei mai buni la matematică, prieteni buni, Leibovici Erwin, care locuieşte acum la Kfar Saba, şi Arnold Junger. Nici Erwin nu a reuşit să rezolve. Am rămas eu, ultimul la tablă. Am rezolvat problema şi, atunci, doamna Neumann Marika mi-a cerut carnetul de elev să-mi treacă nota; şi, de emoţie, în loc de materie, a scris Junger! Asta mi-a rămas ca o amintire din viaţa mea de bun matematician. Acum, prietenii cu care ne întâlnim să jucăm rummy mă iau peste picior: „Tu nu ai fost matematician, că vedem că nu ştii să socoteşti!”

Din păcate, am rămas foarte, foarte puţini. Pot să număr doar cinci-şase foşti colegi care mai sunt în viaţă, aici sau în România. Toţi avem amintiri frumoase legate de Liceul Israelit.

Chiar pe când am intrat eu în liceu, a apărut şi tânărul rabin, frumos şi elocvent, dr. Ernest Neumann, care terminase cu puţin timp înainte seminarul de rabinat de la Budapesta. În afară de faptul că ne-a învăţat şi ne-a iniţiat în cultura evreiască şi în limba ebraică, el a fost animatorul şi organizatorul întregii vieţi evreieşti din Timişoara. Nu a existat sărbătoare la care el să nu fi ţinut o predică la templul din Fabric şi să nu vorbească, fie pe româneşte, fie pe ungureşte, la un nivel înalt, cu un conţinut bogat şi cu mare influenţă asupra congregaţiei. Organiza seder în fiecare an, la care am participat chiar şi pe vremea când eram în Partidul Comunist şi aveam funcţie de conducere la Uzina Electrică. În zilele de Iom Kipur mergeam la templu, în secret, în ne-secret.

Baba: O mică paranteză: sunt două seri de seder, una o făceam la Comunitate şi cealaltă acasă, la tatăl meu, care a trăit până la vârsta de aproape 95 de ani. Dacă tot v-am întrerupt, să vă povestesc, pentru că mi-am adus aminte. Noi eram tineri căsătoriţi şi am povestit părinţilor tăi, Getta, că mergem la operă. Ai tăi aveau oaspeţi acasă şi tu erai mică, aşa că ne-au rugat să te luăm şi pe tine la operă. După aceea, te-am adus acasă.

M-am distrat mai bine decat acasă, cu musafirii!

Ali: Mie mi-a plăcut foarte mult faptul că rabinul Neumann nu a uitat la niciun seder să îl ia la masa centrală pe fiul nostru. Îl urca pe scaun să spună Ma Niştana. Soţia mea remarca totdeauna că, la aceste seder-uri, noi, care stăteam în public la masă, beam vin alb, dar băiatul cu rabinul beau vin roşu, din Israel! După ce a mai crescut, au venit şi alţi copii la rând.

Mulţi evrei luau parte la manifestări sportive. Era un club de fotbal, Kadima, care participa la campionatele locale. Noi aveam o echipă de elevi şi eram prezenţi în fiecare an la meciurile interşcolare de fotbal. Timişoara avea o echipă renumită, de multe ori campioană naţională, de polo de apă, ILSA, unde erau mulţi evrei în conducere, ca antrenori, ca jucători şi ca susţinători. Deci viaţa evreiască mergea cum trebuie. Eu am jucat fotbal în echipa şcolii şi am practicat tot felul de alte sporturi.

Baba: Să îţi aduc aminte: ai sărit de pe pod în Bega!

Ali: Da, am mers spre Turbină, unde era intrarea Begăi în oraş. Acolo, de pe pod, am sărit şi am înotat până aproape de graniţa iugoslavă.

Baba: Bine că nu ai trecut graniţa! (Râde)

Ali: Nu eram singur. Cu mai mulţi. Aveam o viaţă frumoasă. În Timişoara, pe vremea aceea, locuiau foarte multe naţionalităţi – români, unguri, şvabi, sârbi, bulgari, evrei – şi trăiau toţi oamenii în pace şi prietenie.

În timpul războiului

În ’44 Timişoara a fost bombardată.

Ali: Da, eu am fost de faţă, în oraş, când aviaţia germană a aruncat bomba pe Catedrală. Eram în centrul oraşului şi am văzut explozia.

La un moment dat, s-a apropiat de Timişoara, dinspre Belgrad, o brigadă de tancuri germane, ca să ocupe oraşul. Majoritatea evreilor din Timişoara s-au urcat în tren şi au tras o fugă spre Lugoj, că acolo deja intraseră ruşii. Ce s-a întâmplat cu mine? Eu eram în Iosefin, la o mătuşă de-a mea. Eram cu bicicleta, eram îmbrăcat aşa cum sunt acum: pantaloni scurţi, cămaşă şi aveam un ceas Doxa pe mână. Când s-a răspândit zvonul cu venirea nemţilor şi plecarea evreilor, eu m-am urcat pe bicicletă să fug acasă. Asta era la celălalt capăt al oraşului. Când am ajuns acasă, am găsit pe uşă un bilet: Ali, am plecat la Lugoj, vino după noi. Ce să fac? M-am urcat pe bicicletă şi am mers, mers, mers… Între timp, aviaţia germană bombarda linia ferată la Topolovăţ şi la Recaş – astea sunt două sate în drum spre Lugoj. Şi eu merg, merg înainte… Odată apare în faţă o tanchetă rusească şi un ofiţer călare. Asta era avangarda ruşilor care veneau din Lugoj spre Timişoara. Merg mai departe, 50 de kilometri. Merg, merg, merg şi, la un moment dat, vin căruţe de tot felul, maşini Studebaker americane cu ruşi, toţi veneau dinspre Lugoj spre Timişoara. Ajung cu bicicleta la Lugoj. Unde să te duci la Lugoj? Te duci la templu. Merg într-un templu, mi-am găsit părinţii şi, când m-au văzut, şi nu numai părinţii, ci şi alţii, au strigat: „Cum ai ajuns tu aici şi cu ceasul încă pe mână?!” (Râde)

Baba: Un unchi de-al meu s-a refugiat din Ploieşti la noi, la Deva. El era ceasornicar şi s-a dat zvon în ţară că la noi este un cearsonicar şi toată lumea aducea ceasurile la reparat. Tata fusese dat afară din slujbă, înainte era responsabil la maşini de cusut Singer, în Deva; fratele meu, Bandi, fusese dat afară din şcoală, aşa că amândoi aveau timp. Atâta s-au uitat la unchiul meu ceasornicar, până au învăţat meseria şi au dat examen de ceasornicar şi tata, şi Bandi. A venit un rus cu un ceas din ăsta mare, de CFR, cum erau ceasurile de masă, şi i-a spus lui tata să îl repare, dar să facă unul mic din el şi ce rămâne să îi rămână lui tata! (Râdem)

Asta a fost povestea cu ceasul. Alta e cu o mătuşă care cosea la maşină şi a venit un ofiţer rus, cu cămaşa aşa, îmbrăcată, să îi coase ceva la cămaşă. Tata ştia ruseşte, pentru că în Primul Război Mondial fusese în armata Austro-Ungariei şi luat prizonier cinci ani în Rusia. I-a spus ofiţerului: „Aveţi de-a face cu o doamnă, nu se poate aşa! Trebuie să o rugaţi să vă coase şi vă daţi cămaşa jos! Nu merge aşa, cu ea îmbrăcată!”

Ali: În orice caz, ruşii au venit, au făcut şi treburi urâte, dar ne-au salvat viaţa. Bunicii noştri, ai mei şi ai lui Baba, din Dej şi din Baia Mare, au murit la Auschwitz, că nu erau în România, ci în Ungaria. Ăsta a fost norocul cu Timişoara, şi cu Aradul, şi cu Braşovul.

Baba: Spune cui ai dat tu ore. A dat ore de matematică şi ei au ajuns profesori!

Ali: Am dat ore de matematică la doi elevi din liceu. Tata nu avea slujbă, că a fost dat afară în timpul războiului, şi trebuia să fac şi eu bani. Am predat lecţii de matematică cu mult succes, atât de mult succes, că ăştia doi au plecat în America şi au devenit profesori universitari de matematică!

Aţi suferit din cauza antisemitismului?

După apariţia hitlerismului în Germania şi creşterea influenţei germane în zonă, situaţia evreilor s-a deteriorat în Timişoara, dar viaţa ca atare decurgea totuşi oarecum normal.

După 1941, nemţii au avut mulţi răniţi în război şi au instalat un spital militar nemţesc în clădirea Liceului Israelit. Eram la şcoală, chiar la intrarea în liceu, când se opreşte o motocicletă cu ataş, cu un colonel şi doi militari germani. Coboară colonelul neamţ, intră în aula liceului şi mă întreabă: „Unde e directorul? Du-te şi cheamă-l”. Când a venit directorul Marcus, neamţul, cum erau nemţii, se uită la ceas şi zice: „Aveţi acum 24 sau 48 de ore (nu mai ţin minte exact). În acest răstimp trebuie să evacuaţi liceul”.

Imediat, toată comunitatea, profesorii şi elevii s-au apucat să caute soluţii. Cursurile au continuat. Clasa întâi era într-un rând sau două rânduri de bănci în sinagoga din Fabric, altă clasă era pe partea cealaltă, în sinagoga mică erau alţi elevi ş.a.m.d. Am fost împrăştiaţi, o perioadă de timp am învăţat în mai multe ture, pentru că erau multe clase. Până la urmă, Comunitatea a închiriat o vilă lângă gara din Fabric şi acolo am funcţionat până la terminarea războiului. A fost o perioadă mai grea, dar ne-am descurcat.

Baba: Şi la noi, la Deva, copiii evrei au fost daţi afară de la şcoală. Abia începusem şcoala, eram în clasa întâi doar de câteva zile, când învăţătoarea mi-a zis că ea mă iubeşte, dar trebuie să plec de la şcoală, că a venit ordin. A zis că o să-mi dea cărţi şi tot ce am nevoie. Aşa am învăţat, împreună cu ceilalţi copii evrei, într-o sală; doi-trei formam o clasă, iar profesorii mergeau de la un grupuleţ la celălalt. Învăţătoarea era o profesoară de muzică, iar directorul, un avocat. A trebuit să dăm examene la Timişoara, dar evreii aveau nevoie de autorizaţie specială de călătorie. Îmi aduc aminte cum o doamnă a condus un grup de 13 elevi la Timişoara, la examen.

Ali: Am uitat să vă spun că aveam şi un profesor de ebraică, pe nume Goldstein, probabil aţi auzit de el, a murit înecat cu Struma, în drum spre Palestina. Avea el un obicei – că ştii tu cum sunt copiii, când sună de intrare, unii mai discută, mai strigă, mai fac gălăgie în clasă. El, când intra în clasă (era un bărbat frumos, înalt, şi noi eram gălăgioşi), lua catalogul, îl trântea de catedră şi striga Şeket! – în ivrit înseamnă Linişte!. Atunci l-am numit dom’ profesor Şeket. (Râde)

Cum a fost cu vasul Struma?

Ali: Nu ştiu decât din cele citite. Din portul Constanţa a plecat un vapor, Struma, cu evrei din România şi din Polonia, spre Palestina. Transporta mult mai mulţi oameni decât avea capacitate. Vaporul a fost scufundat de o torpilă trasă de nemţi sau de sovietici, se pare că erau sovieticii, şi s-au înecat toţi de la bord, în afară de unul singur.

Dar, apropo de antisemitism. Liceul era în centrul Timişoarei, într-o clădire superbă. Noi, copiii, mergeam după şcoală pe un câmp, să jucăm puţin fotbal, apoi mergeam acasă. Când veneam de la şcoală, prima trecere pe bulevard era pe lângă liceul Diaconovici Loga. Acolo luam de obicei prima bătaie. După aceea mergeam mai departe şi treceam pe lângă Banaţia, şcoala germană, unde e Medicina acum. Acolo ieşea a doua ceată de băieţi. Ăştia erau nemţi hitlerişti, erau mai feroce. Aşa era atunci, în ’38-’39, când mişcarea legionară era în floare.

Trăiam în comunitate de evrei, în general. Unii erau sionişti, unii de stânga, alţii de dreapta. Eu am intrat la Haşomer Hațair, dar pe urmă m-am împrietenit cu un coleg care era la Betar şi m-am dus la Betar, care era ceva mai de dreapta, ca Likud-ul de astăzi. Cântam, ascultam prelegeri despre agricultură, ne mai „războiam”, făceam exerciţii fizice, ne pregăteam pentru emigrarea în Israel.

Ţi-am povestit deja despre sport. Iarna era săniuş şi patinaj. Eu patinam foarte bine, făceam figuri. Într-o zi de duminică, eram cu trei prieteni la patinaj şi erau şi mulţi nemţi timişoreni, mulţi erau hitlerişti, îmbrăcaţi în cămaşă maro cu cravată, cu Hakenkreuz, svastică. Un grup de nemţi din ăştia ne-au atacat. Printre cei la patinoar era şi un soldat neamţ, originar din Timişoara, cu care am crescut împreună, în aceeaşi casă. El era într-o formaţie SS şi făcea serviciul militar la Belgrad. A venit acasă la părinţi în vizită şi a venit şi el la patinaj. Când a început busculada aia, între nemţii localnici şi noi, ăsta m-a văzut, a intervenit şi i-a gonit! (Râdem). Erau antisemiţi, dar fiecare avea evreul lui.

Baba: Eu întotdeauna vin cu nişte intervenţii care nu au nimic cu Timişoara.

Asta nu e o problemă...

Bunicul meu era foarte religios şi mulţi veneau la el în sat vineri seara să facă rugăciunea şi unii rămâneau şi peste noapte la bunici, până la ieşirea din Şabat. Mama mea, când era fetiţă, ştia să scrie şi să citească deja în clasa întâi, era tare isteaţă.

Odată a venit un preot în sat, în vizită; era catolic, că era sat unguresc. Cine să spună poezia de bun venit? Au pus-o pe evreică, pentru că ea ştia. Şi preotul a ţinut mâna să i-o sărute, dar mama nu a vrut, iar cei de acolo i-au şoptit preotului: Ez egy zsidó leányka. La care preotul a spus: Nem baj, azok is emberek! (Râdem)

Bunicii au fost încărcaţi în vagoane de vite şi duşi la Auschwitz. Se pare că trenul s-a oprit şi bunicul a putut să coboare un moment şi să facă rugăciunea. A fost o fotografie la ziar cu asta. Nu i-a folosit la nimic…

Ali: Apropo de satul ăla, întâmplarea face că am lucrat în apropiere. Era un pod de trecere peste Târnave, unde era centrala termică la care am lucrat, şi la capătul podului era satul bunicilor lui Baba. După război, ne-am dus în vizită în satul acela. Am căutat casa în care a stat familia şi am văzut o inscripţie cu litere ebraice. Şi în casă era un loc special, o nişă pentru Tora, pentru că acolo se adunau evreii şi se făcea serviciul religios vineri seară şi sâmbătă.

Tentaţia comunismului

Am intrat la facultate în Timişoara. Uniunea Sovietică construia centrale electrice în România, de aceea s-au trimis studenţi români în URSS să înveţe tehnica necesară pentru punerea în funcţiune a centralelor. Am fost şi eu ales. După ce am terminat anul doi de facultate, am fost trimis la Ivanovo, un oraş important, cu o puternică industrie textilă, unde lucrau multe femei. Pe atunci era o zicală: Dacă vrei să te căsătoreşti, du-te la Ivanovo, că ai fete din care să alegi.

Baba: Soacră-mea îmi tot povestea că veneau băieţii şi îşi aduceau fete rusoaice; şi ei îi era teamă ca nu cumva băiatul ei să-i aducă o rusoaică.

Ali: Nu i-am adus, ci i-am adus o evreică din Deva, pe care am cunoscut-o la Centrala Electrică la care lucram…

Baba: …şi unde verişoara mea era secretara directorului general şi eu am mers în vacanţă la ea, când eram studentă. Odată ne-am dus cu trenul la Sovata, la film, şi un inginer tânăr, cu motocicletă, a condus pe toată lumea acasă. Pe mine m-a lăsat ultima. Atunci, prin telefon, mi-a cerut mâna de la părinţii mei, dar eu i-am spus: „Vino să te cunoască, să te vadă!”

Cum au fost cei patru ani la Ivanovo?

Ali: Am învăţat, am primit o bursă destul de bună şi am avut o viaţă frumoasă de student, cu toate că acolo se trăia mult mai prost decât la noi Medicina era la un nivel foarte scăzut, deşi noi, studenţii străini, eram repartizaţi la clinica cea mai bună a partidului. Erau foarte puţini evrei în zonă. La Leningrad ne plimbam cu un coleg, tot evreu, pe strada principală, într-o vineri, ţin minte, era vineri. Şi, la un moment dat, ajungem la un restaurant în subsolul clădirii şi pe vitrină scrie pe ruseşte: Avem şolet (ciolent). Am intrat imediat şi am mâncat. Asta a fost un eveniment.

Altă poveste hazlie a fost la un cămin studenţesc. Seara, la cantină, m-am aşezat la o masă lângă două studente care povesteau toate aventurile amoroase pe… ungureşte (Râde) Am ascultat eu ce am ascultat, apoi m-am ridicat şi le-am spus: „Fiţi atente ce vorbiţi pe ungureşte, că unii mai ştiu şi alte limbi decât ruseşte” . S-au ruşinat fetele…

Nu eram informaţi despre ce se petrece în lume. Tinerii învăţau si făceau sport. De exemplu, eu nu am ştiut nimic despre procesul medicilor evrei. Dar nimic, deşi unii ştiau că sunt evreu.

Cum aţi trecut de la sionism la comunism?

Ali: Păi, foarte mulţi au trecut de la sionişti la comunişti, unii la social-democraţi, alţii la partidul comunist; şi am avut mulţi colegi care au devenit comunişti, ca şi mine. Am citit multă literatură comunistă şi m-a cucerit ideea că toţi au drepturi egale.

Baba: Era vorba „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus”. Că ei i-au învins pe nemţi şi i-au eliberat pe evrei de sub jugul nemţesc. Din cauza asta au intrat evreii la comunişti, pentru că au fost eliberaţi de ruşi şi de comunişti.

Ali: Acum citesc comentarii pe internet, care zic că evreii au adus comunismul în România, dar nu este aşa. În schimb, era normal ca evreii să adopte ideile comuniste, care îi apărau de antisemitism. Mai târziu, când au început să-şi dea seama de cum se aplică teoria, evreii s-au îndepărtat de aceste idei şi de aceea s-a golit România de evreime.

Baba: Eu eram la facultate, la Bucureşti, şi mama era în vizită la mine. Eram pe stradă, când sirenele au început să urle. A murit Stalin! Ne-am oprit timp de minute, pentru că a murit Stalin.

Ali: Am intrat în partid în ’45-’46. Devreme.

Prin ’81-’82 a murit avocatul Friedländer, preşedintele Comunităţii din Timişoara, şi răposatul tatăl tău a căutat un nou preşedinte. M-a întrebat pe mine dacă vreau să devin preşedinte şi am zis da, dar nu se poate, că eu sunt membru de partid şi nici nu am ajuns la pensionare. Ca să-i fac pe plac, m-am dus la secretarul municipal de partid şi am dat exemplul situaţiei de la Braşov, unde preşedintele Comunităţii era membru de partid. Aş fi vrut să accept propunerea domnului prim-rabin. Tatăl tău avea, din fericire, un renume bun în Timişoara, foarte bun, din toate punctele de vedere. Nu am primit un răspuns direct, dar secretara de la comitetul municipal de partid mi-a zis: „Tovarăşul prim- secretar a spus aşa: Ori cu noi, ori cu ei” . (Râdem). Dar eu am ajutat Comunitatea prin munca pe care am avut-o la Uzina Electrică. Am avut multe comenzi, reparaţii, extinderi de clădiri… Şi toate le-am rezolvat repede şi ieftin.

Despărţire cu lacrimi

Ali: Eram un fel de director de şantier, la Uzina Electrică. Eu am fost drept cu toată lumea. S-a lansat o acţiune de electrificare a tuturor satelor din judeţ, iar eu conduceam instalarea electricităţii în toate satele din Banat. Am fost şi decorat pentru asta. Colegii mei au avut o atitudine foarte corectă faţă de mine. Am avut o colaborare bună. Am avut un singur caz de antisemitism. Un şef de grupă de lucru din Oraviţa a scris o scrisoare către Securitate, împotriva mea. Cică i-am tăiat prima lui pentru nu ştiu ce caz care s-a întâmplat pe zona lui. Nu numai că a făcut reclamaţie, dar a şi scris: „Ce caută jidanii în România, ce caută în conducere?” Era lege contra antisemitismului, dar erai şi nu erai pedepsit, era ca şi acum în România şi mai ales în Ungaria.

Cu o zi înainte de a pleca din România, colegii de lucru mi-au făcut o serbare de rămas bun şi, la acea serbare, mi-au dat două poezii scrise pentru mine. Foarte frumoase poezii, chiar emoţionante. (E mişcat până la lacrimi.) Uite, citeşte-le, că eu nu pot!

La despărţire de Junger
(fragmente)

Noi toţi când spunem Junger
ne gândim la acel om
ce a dăinuit prin vremuri
ca un şef de şantier
De la Prica a preluat
fără multă ezitare
un şantier naufragiat
şi l-a pus pe picioare

(…)

Dar prin munca ce-a depus
de necazuri a scăpat
şi stătea cu fruntea sus
când era interogat

(…)

Şi-a fost nevoit să aleagă
deşi nu i-a fost uşor
drumul pe care să meargă
de-acum spre viitor

Alegând această cale
nu prea roză pentru el
el le ştie pe-ale sale
şi se duce în Israel

Iar acum la despărţire
toţi ce-au fost în jurul său
avem parcă în simţire
gândul de păreri de rău

Dar aşa a fost să fie
acum să ne despărţim
poate chiar pentru vecie
de un om ce îl iubim.

E minunat… V-a fost dor de Timişoara?

Ali: Mi-e totdeauna dor de Timişoara. Totdeauna mi-e dor. Am amintiri plăcute legate de acest oraş.

Baba: Unde ai copilărit şi ţi-ai petrecut tinereţea…

Ali: Am amintiri plăcute, exact cum am amintiri plăcute şi despre Ivanovo. Amintiri despre tinereţe, despre muncă, aţi văzut ce au scris tovarăşii. Când s-a citit asta la despărţire, am plâns.

Când v-aţi hotărât să emigraţi?

Ali: Schimbarea a intervenit cu Erica. (Râde) În ’83, când trebuia sa mă pensionez, eu nu mă mai gândeam că ne vom schimba viaţa. Erica a adus întorsătura.

V-aţi gândit la plecare mai devreme?

Ali: Nu prea.

Baba: Eu nu am vrut, aveam părinţi bătrâni, şi el şi eu.

Ali: A trebuit şi noi să depunem formele de plecare în momentul în care Erica a rămas în Israel, fără aprobare. Era în ’83-’84. Nu a fost uşor să obţinem paşaportul. Am fost convocat la Securitate. Rabinul Neumann m-a ajutat mult. A dat nişte telefoane unde ştia el şi, din acel moment, formalităţile s-au accelerat, că altfel mi-a fost teamă că nu îmi dau deloc plecarea.

Baba: Şi eu am fost la Securitate, în audienţă, şi le-am spus: „De ce nu ne crede nimeni că noi nu am ştiut că fiica noastră nu se întoarce?”

Ali: Toata lumea a bănuit că noi ştiam. Dar nu ştiam!

Baba: Ea şi cu prietena ei, Dorith, au vrut să meargă în vizită, în Israel, în vacanţa de vară; dar aprobarea a venit în vacanţa de iarnă. Erica s-a dus singură. Atunci a ieşit decretul lui Ceauşescu, anume că, dacă plecai, trebuia să plăteşti mii de dolari pentru fiecare an de studenţie. Când a apărut decretul, Erica era acolo şi şi-a spus: „Eu deja sunt aici, pentru mine nu mai trebuie plătit; deci rămân”. Ne-a dat telefon şi eu i-am zis: „Erica, ai sosit în Bucureşti şi nu mi-ai spus să vin să te aştept?!” Ea a spus: „N-am venit şi nici nu mai vin”.

Aşa e Erica, ştie ce vrea şi o şi face. Cum a fost începutul în Israel?

Ali: Am continuat să lucrez aici şi am făcut lucruri interesante. Dar, după mine, producţie ca la Timişoara n-am dat. Şi am avut şi eu nişte decepţii, dar despre asta să nu vorbim. Ca nivel tehnic, este cu mult mai ridicat aici decât în România, însă ceea ce mă deranjează, şi nu numai pe mine, este puterea comitetului muncitorilor, a sindicatului, în întreprinderi. Ei hotărăsc totul, nu conducerea întreprinderii. După părerea mea, în mare parte nu e bine.

Baba: Se zice că e stat capitalist şi totuşi, sindicatele decid.

Este important să păstrezi obiceiurile tradiţionale aici, în Israel?

Ali: Eu zic că nu.

Baba: Eu, în România, mergeam la serviciu de Iom Kipur. Plecam la bancă, îl luam pe tata, îl duceam la templu, spuneam acolo ce spun de obicei, îl duceam pe tata acasă şi mă duceam înapoi, la serviciu. Aici mă duc mai rar… De Izkor, să fac rugăciunea după părinţi.

Ali: Eu, de Iom Kipur, mergeam totdeauna la templu, deşi era un pericol. Ce pericol? Locul meu de muncă era alături, templul era chiar la ieşirea din biroul meu, ieşeam pe stradă şi intram în sinagogă. Când venea ora Izkor-ului, ieşeam la poartă, stăteam de vorbă cu portarul şi, când vedeam că e linişte pe stradă, nu trece nimeni, ieşeam afară şi intram în sinagogă.

Care era pericolul?

Baba: Să nu-l vadă.

Ali: Nu era decât un pericol mare: directorul întreprinderii. Timp de mulţi ani, director a fost Schauer, originar din Arad. Era evreu şi un om hărţuit de minister, că era şi evreu şi director; şi atunci, el trebuia să fie curat ca lacrima. Ăsta era pericolul. Altceva nu. Ai văzut ce scrie aici, în poeziile de la despărţire. Colegii m-au iubit. Puteai să fii evreu, toată lumea ştia că eşti evreu. Era clar. Deci nu identitatea era pericolul, ci ataşamentul la comunitate, să zic aşa, la identitatea iudaică. Eu zic aşa: oriunde ajungi cu credinţa ta de evreu, oriunde eşti, rămâne cu tine.

Umor şi voie bună

Nu aţi amintit de problemele de aprovizionare în anii ’70-’80.

Ali: N-am avut probleme. Eu lucram la ţară, la electrificarea satelor. Lucram fără ciubuc, dar de-ale mâncării găseam la sat. Nu am avut probleme de aprovizionare.

Baba: Iar Bandi, fratele meu, a lucrat la centrul de aprovizionare a alimentarelor la Timişoara. Şi el ne procura câte ceva. Iar pui luam de la Comunitate.

Aţi ţinut caşer acasă?

Ali: Nu, dar luam carne de la Comunitate. Nu ne conformam cu totul tradiţiei, că pomul de Crăciun venea de la ţară.

Aţi sărbătorit şi Hanuca şi Crăciun?

Baba: Erica s-a îmbolnăvit, era foarte bolnavă. Şi atunci ne-am gândit să aibă şi ea, cum au ceilalţi copii.

Ali: Din punct de vedere alimentar, nu aveam probleme. Am o poveste dulce, mie mi-a plăcut. La 6 dimineaţa, mă trezeam să mă duc la coadă, să cumpăr lapte pentru copii. În fiecare zi. După aceea, am venit în Israel şi, după un an-doi, am mers în vizită la Timişoara şi am stat la cumnatul meu, Bandi, şi la soţia lui, Luci.

Baba: Înainte locuisem aproape de Bandi, în aceeaşi zonă de cumpărături.

Ali: Şi stăteam la Bandi şi de acolo era aproape magazinul acela, unde făceam zi de zi…

Baba: …de dimineaţă…

Ali: …coadă la lapte.

Baba: Ei acum nu consumă, Luci avea nevoie de lapte numai la făcut cozonac.

Ali : Ei, şi mă duc într-o zi să cumpăr lapte.

Baba: Luci te-o trimis.

Ali: (către mine, râzând) „Luci te-o trimis.” Nu se poate cu ea… Tot mă întrerupe! Deci, mă duc, stau la rând, înca era vremea când se făcea coadă. Stau, stau şi, la un moment dat, vine un fost vecin de bloc şi spune: „Ce-i, domnu’ inginer, vi s-a făcut dor de coadă?” (Râdem toţi în hohote)

Baba: Asta e adevărat, dar mai e şi un banc. Se punea lumea la rând, când încă nu era deschis magazinul. Unul întreabă: „Ce se dă aici?” „Nu ştim, dar sigur o să se dea ceva.”

Ali: Mie mi-a plăcut bancul ăla cu Ceauşescu, cel mai mult: Stă lumea la rând…

Baba: …pentru paşapoarte…

Ali …şi, la un moment dat, trece Ceauşescu cu maşina. Vede coada mare, coboară, se duce la rând şi întreabă: „Ce e aici?” „Păi, noi stăm pentru paşapoarte.”

Baba: Nu-i aşa bancul!

Ali: Ba aşa-i. Şi atunci, când a văzut lumea că Ceauşescu stă la coadă la paşapoarte, lumea a început să plece…

Baba: … Dacă el pleacă, noi rămânem. (Râdem în hohote) Erau foarte multe bancuri. Hai să vă mai spun! Invită unul pe…

• Interviu realizat de Getta Neumann, Haifa, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014