Home > The history of Timișoara’s Jews > The second half of the 20th century

Amintirea rabinului Ernest Neumann este un leit-motiv în mărturiile pe care le-am consemnat (interviurile publicate în Destine evreieşti la Timişoara, n.red.), persoana lui fiind, mai bine de o jumătate de secol, punct de reper şi element identitar pentru evreii transilvăneni şi în special timişoreni. Personalitate carismatică, el a fost respectat de toţi, iubit de mulţi. Pentru mine era firesc să-mi admir şi să-mi iubesc tatăl; abia mai târziu am devenit conştientă de dimensiunea lui istorică.

Ernest (Ernö) Neumann s-a născut la 12 ianuarie 1917, la Ceica, Bihor, o aşezare mică, în care locuiau doar vreo 70 de familii de evrei, care aveau totuşi un rabin, un haham (măcelar ritual) şi un melamed (profesor). Tatăl lui, Wilhelm Neumann, un bărbat scund şi îndesat, cu ochi vioi şi ageri, era cunoscut în sat ca om deştept, bun, muncitor. Era administratorul unei mici fabrici de gheaţă şi al unei mori de ulei de floarea soarelui, care aparţineau fratelui său din Oradea. Avere nu a făcut, dar a reuşit să-şi trimită fiul la studii. Mama, Berta, era o femeie deosebit de frumoasă, de la care tatăl meu a moştenit trăsăturile regulate, nobile, ochii negri şi strălucitori, ţinuta elegantă. Familia ducea o viaţă religioasă, dar nu ultra-ortodoxă; bunica mea nu a purtat perucă, după câte ştiu. Când eu aveam doi ani, în 1951, bunicii mei au făcut alia şi, cu toate că erau deja în vârstă, s-au descurcat bine în Israel, la Rishon Lezion, unde au deschis o mică prăvălie de cafea. Mi-am revăzut bunicii 20 de ani mai târziu, într-o casă de bătrâni: bunica nu mai ştia de ea, bunicul a avut câteva momente de luciditate.

Ernö este un băieţel vioi, cu prieteni de toate naţionalităţile, copii de ţărani, „Tudor şi Jancsi şi Herşi”, cum îmi povestea tata. Se caţără în pomi să culeagă cireşe şi mere, se duce la pescuit şi, cel puţin o dată, se întoarce mândru acasă cu peştişori care se dovedesc a fi mormoloci de broască! La heder învaţă să citească şi să scrie în ebraică, la vârsta de patru ani. Poartă paies, până ce un frizer antisemit sau pus pe glume proaste i le tunde. Băieţelul e tare nenorocit şi aleargă acasă, plângând.

După cele patru clase primare la Ceica, frecventează Gimnaziul Israelit Ortodox din Oradea, unde stă la unchiul lui. Dimineaţa învaţă materiile prescrise pentru acest nivel de învăţământ, după-amiaza are ore de Talmud. Continuă la Liceul Român Unit „Samuil Vulcan” din Beiuş, un liceu cu renume în Transilvania. Dotat cu o memorie excepţională, învăţatul îi vine uşor şi excelează în materiile umaniste şi ştiinţifice, cu toate că unii profesori antisemiţi fac tot posibilul să-i scadă notele. Cu colegii de clasă se înţelege în general bine, dar atmosfera înveninată a anilor ’30 se repercutează asupra relaţiilor dintre tineri. Într-o pauză, un grup de băieţi îl înconjoară, îi aruncă un palton peste cap, ca să nu îi recunoască, şi îl lovesc, îl bat. La întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului, am văzut cum foştii colegi s-au adunat în jurul tatii şi s-au scuzat, stânjeniţi, pentru comportarea lor de atunci. Tata a surâs blând, a dat din cap înţelegător ‒ răzbunător nu a fost niciodată ‒, dar suferinţa nu o uitase.

Ca adolescent, este deja un entuziast. Iubeşte literatura, declamă poezii cu înflăcărare; este mândru când câştigă un premiu pentru recitarea poeziei Imn religios de Vasile Alecsandri. La examenul de bacalaureat la Oradea, este clasat primul din 50 de absolvenţi. Visul lui este să devină avocat, pentru că vrea să-i apere pe cei nedreptăţiţi, ignorând că, aşa cum remarca mai târziu mama, un avocat trebuie să-i apere şi pe cei vinovaţi. Se zvoneşte însă că, la Universitatea din Cluj, studenţii evrei sunt bătuţi, aşa că preferă să meargă la Seminarul Rabinic şi la Univesitatea Pázmány Péter din Budapesta, unde îşi face doctoratul. Rabinatul, ales aproape din întâmplare, va deveni o vocaţie, menirea vieţii lui.

În timpul studenţiei leagă prietenii care vor dura o viaţă întreagă, în ciuda distanţelor care se interpun ulterior: Nicolae (Miklos) Schönfeld, care devine rabin la Arad, apoi profesor în Israel; Bela Fischer, rabin în SUA; Zvi Asaria, rabin şi istoric în Israel şi Germania. Este remarcat de colegi şi de profesori pentru talentul său oratoric. Unul dintre aceştia îi spune: „Magának arany van a torkában!” (Aveţi aur în gât! (maghiară)

***

În septembrie 1940, Transilvania de Nord este ataşată Ungariei şi, ca urmare, ca să ajungă din Budapesta acasă, la Beiuş, care a rămas în România, Ernö trebuie să treacă graniţa cu ajutorul unor contrabandişti. Legionarii fiind la putere, era destul de primejdios. Ajuns cu bine, când s-a urcat în tren, un cetăţean i-a zis: „Faceţi loc lu’ Domnu’ Părinte, că doar e popa de-al nostru” – îmi povestea tata râzând. Avea pălărie neagră, o barbă scurtă, neagră. Aşa arăta…

Locuieşte un timp la sora lui, Flori, la Bucureşti, unde, în ianuarie 1941, îl prinde rebeliunea legionară. După trei zile cumplite, după reprimarea rebeliunii şi eliminarea lui Horia Sima, „am făcut o plimbare pe străzile Dudeşti şi Văcăreşti, ca să văd şi eu urmele groazei ‒ totul era jefuit, totul aruncat pe jos, sticlărie pretutindeni. Într-un magazin era pusă o tăbliţă: Din greşeală jefuit! Ulterior se va restitui. Era un magazin de bijuterii. Asta voia să spună că s-a crezut că este un magazin, proprietate evreiască, dar nu era, era al unui român oarecare”. Tata a sesizat comicul situaţiei: legionarii „onorabili” se scuză politicos pentru o infracţiune pe care o consideră justificată, în numele unui codex moral care permite crimele rasiste.

La treizeci de zile (La 30 de zile – Şeloşim, în ebraică – după o înmormântare, se ţine un serviciu religios care marchează sfârşitul perioadei oficiale de doliu) după rebeliune, asistă în Templul Coral din Bucureşti „la un eveniment care mi-a influenţat viaţa”. Templul este plin de lume, iar şeful rabin de atunci, Alexandru Şafran, ţine o cuvântare, evocând masacrul, devastarea şi durerea: „…şi băncile plângeau! A fost ceva cutremurător…” Trăirile din acea iarnă a anului 1941, figura rabinului Şafran îl marchează pentru toată viaţa şi, din acel moment, Ernest Neumann îşi asumă misiunea de rabin.

La 3 aprilie 1941 intră în serviciul Comunităţii timişorene, pe postul de rabin rămas vacant după decesul rabinului Jakab Singer (1867-1939), rabin erudit, autor al unor lucrări despre evreimea timişoreană. Pe vremea aceea, Comunitatea era mare, 13.000 de membri, cu mai multe sinagogi şi şcoli. Pentru a avea dreptul să practice rabinatul în România, tata dă un examen de capacitate pentru noţiuni de limba română, istorie, geografie şi drept, pe lângă materialul iudaic. Din comisie face parte şi dr. Alexandru Şafran.

Predă religie şi istoria evreilor la Liceul Israelit şi ţine predici în sinagogi, mai cu seamă în Sinagoga din Fabrik, care va deveni „sinagoga lui” timp de zeci de ani. În 3 august 1941 se instaurează dictatura antonesciană, iar măsurile antisemite cad grindină. Toţi tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani sunt obligaţi să se adune în Arena „Electrica”, de lângă Gara Mică din Timişoara, şi sunt repartizaţi în lagăre de muncă forţată. Unii ajung la Târgu Jiu, alţii la Lipova, la Piatra Olt, Pâncota, Turnu Severin, Doaga. Tata e repartizat în lagărul de muncă de la Filiaşi, dar este eliberat după două săptămâni, prin intervenţiile Comunităţii.

Este o situaţie foarte grea. Lumea în care evreii aveau un rost se prăbuşeşte. Spectrul deportării terorizează întreaga comunitate. Bărbaţii sunt în detaşamente de muncă forţată, familiile o duc foarte greu. Împreună cu dr. Ligeti, preşedintele Comunităţii, Ernest Neumann merge în toate templele şi ţine cuvântări de încurajare. După 15 ani, scrie: „Eu îmi făceam datoria cu elan tineresc şi multă exigenţă faţă de mine însumi, faţă de îndatoririle mele”. Aşa va fi să fie până la capăt.

***

Câteva momente din acea perioadă, pe care le aminteşte cu o ocazie sau alta:

Şavuot 1942. „Împreună cu câţiva credincioşi mă apropii de intrarea templului din Cetate, dar nu putem intra. Huligani aruncă cu ouă stricate, templul rămâne închis în cele două zile de sărbătoare. Jigniri şi umilinţe! Locuinţele au devenit loc de refugiu, dar şi închisoare.”

Sunt ani în care se opune rezistenţă prin organizaţii de ajutorare, cum au fost Apărarea Patriotică, la care participă, şi prin păstrarea ritului iudaic în ciuda interdicţiilor, ca în 1942 şi 1943, când se interzice fabricarea azimei. Cu toate că era riscant, se înjghebează un cuptor în cartierul de periferie Mehala şi se pregăteşte azimă, 400 de grame de persoană, pentru cei care vor să păstreze datina de Pesah. În expuneri publice îndrăzneţe, rabinul Neumann critică regimul, riscând să fie denunţat. Are în buzunar manuscrisul unei asemenea cuvântări, când este arestat de un poliţist, dar, din fericire, nu este perchiziţionat şi este lăsat liber. În textul respectiv arăta „că ceea ce se petrece e absolut inuman şi că noi nu trebuie să ne pierdem curajul, pentru că istoria noastră nu conţine doar un singur episod de acest fel, ci că fiecare filă a istoriei poporului nostru e îmbibată de lacrimi şi sânge.” Şi îl citează pe profetul Ieşaiahu (Isaia) 26:20:

„Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine, ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia”.

Ţine cuvântări fulminante, se dăruieşte trup şi suflet misiunii de a consola şi a încuraja.

Într-un accident, într-un lagăr de muncă forţată, mor doi tineri de 18-19 ani: Weingewürtz şi Putman. La înmormântare sunt 2.000 de oameni care niciodată nu vor uita această tragedie şi cuvintele tânărului rabin.

Ernest Neumann este un entuziast şi un pasionat prin temperament, iar evenimentele istorice îl întăresc în credinţa că etica iudaică şi dorinţa de a învinge răul prin raţiune şi bunătate sunt mijloace de rezistenţă disponibile şi eficace. Nu îşi pierde încrederea în oameni. Când povesteşte despre anii războiului, nu uită să amintească de „oamenii de treabă”. Ca şi alţii, găseşte pe cineva care îi permite să vină la el acasă, să asculte BBC-ul în limba română, „…ca să fiu în contact cu lumea, ca să am motive, la început, de disperare, şi mai târziu, după ce s-a întors situaţia de pe frontul de Est, de încurajare a elevilor şi a enoriaşilor mei”. La orele de religie agaţă pe tablă o hartă pe care urmăreşte mersul frontului, împreună cu elevii de care-l despart doar câţiva ani.

***

23 august 1944 este, pentru comunitate, ziua eliberării din toate punctele de vedere. „Am redevenit oameni!”, exclamă rabinul, profesorul, jurnalistul, evreul Neumann.

Experienţa anilor 1940-45, grefată pe învăţătura biblică şi talmudică, i-au creat tiparul gândirii. Nu o dată spune: „Asta nu se poate uita niciodată”. Este animat de idealul comunist, sperând că „viaţa de paria de care am avut parte a luat sfârşit şi că zorii unei vieţi demne au apărut şi în ceea ce ne priveşte”. Mărturiseşte cu candoare: „Nu le dădeam crezare acelor ofiţeri sovietici care ne atrăgeau atenţia: «Nu rămâneţi aici, pentru că noi ştim ce înseamnă comunismul». Noi le-am spus: «Nu ştim cum e la voi, dar noi vrem să construim o altă viaţă, bazată pe dreptate socială, pe dragoste de om, pe apropiere umană, pe frăţietate, eliminând ura, discriminarea rasială sau de orice fel».” În această perioadă, publică articole în ziarele „Lupta patriotică”, „Banatul” şi altele.

Dar după doar câţiva ani se dezmeticeşte şi îşi dă seama că speranţa a fost deşartă.

***

În 1946 o întâlneşte pe mama. Edit Fuchs, născută în 1921, era din Sighet, orăşelul pitoresc din nordul Transilvaniei, unde se varsă Iza în Tisa şi munţii împăduriţi nu sunt departe. Casa familială era pe strada principală, unde se afla şi magazinul de textile care era locul de muncă şi sursa de venit. Părinţii mamei mele, Eugen şi Sara, erau evrei ortodocşi, cu şase copii şi cu gospodărie caşer. Copiii creşteau totuşi destul de liber, aşa că nu s-au sfiit să ascundă peruca bunicii care a fost astfel nevoită ‒ prea supărată nu a fost! ‒ să renunţe la ea. Viaţa era frumoasă şi veselă la Sighet, cu petreceri, dans şi concerte de pian în casă, cu excursii în munţi, cu schiat iarna şi cu baie în râu, vara.

În 1944, familia Fuchs – părinţii cu Edit, cu Zseni, sora ei mai mare, cu Moişi, fratele ei iubit, student la drept, cu Ottika, fratele cel mai mic, au coborât din vagoane la Auschwitz. Edit, 23 de ani, era la braţul mamei ei. Un ofiţer cu alură elegantă, cu mănuşi albe, indica direcţia în care să meargă, la dreapta sau la stânga. Era dr. Mengele, „îngerul morţii”. Mama şi fiica au pornit-o într-un sens, dar ofiţerul le-a separat şi a trimis-o pe fiică în direcţia opusă. Le-a venit greu să se despartă…

Edit îşi pierde tatăl, mama şi doi fraţi. Se întoarce la Sighet, în casa părăsită, golită de vecini. La Timişoara, într-un cerc de prieteni, îl întâlneşte pe Ernö care este atras de tânăra frumuşică, vioaie şi inimoasă, cu simţ pentru poezie, dar şi pentru viaţa practică. Edit este cucerită de tânărul frumos, cu alură romantică şi cu aură de idealist, care îi recită versuri şi îi ţine prelegeri despre iudaism şi politică. Se căsătoresc în 9 mai 1948. Nunta va fi ca în basme: o pereche superbă, în Sinagoga din Fabrik, tixită de lume, vreo 2.000 de oameni. Pentru Edit şi Ernö data evocă ziua capitulării Germaniei naziste din 9 mai 1945, aşa că, pentru ei, 9 va rămâne toată viaţa cifra care aduce noroc. Era o zi cu soare, timpuri grele, dar încă totul era posibil şi oamenii erau optimişti, credeau într-un mai bine.

În dimineaţa zilei de 10 mai, la Herculane, Edit are surpriza să-şi vadă soţul devorând un kilogram de cireşe, ispravă care a rămas proverbială şi repetată de mai multe ori în timpul căsniciei.

Peste nouă luni am sosit eu. Am avut mereu sentimentul că părinţii mei gravitau în jurul meu, dar uneori le surprindeam privirile complice, înţelegerea trainică dintre ei. Când tata venea acasă de la sinagogă sau de la birou, se anunţa din casa scării prin fluierat şi chiote, iar mama strălucea când îl vedea. Le aud încă râsul, acel fou rire care izbucneşte fără motiv, din preaplinul bucuriei de a trăi şi de a fi împreună.

În 1951, imediat după ce bunicii au plecat în Israel, cortina de fier cade, iar noi, înscrişi pentru plecare, rămânem. În 1958, iarna, pe drumul spre casă de la o şedinţă cu părinţii la şcoala mea, tata alunecă şi cade. Operaţia în urma fracturii de femur este un eşec, va trebui repetată… Îl văd pe tata cum merge în cârje, apoi cu baston, numără paşii, încearcă să lungească treptat traseul, stoic, demn. Apoi face temele de casă cu mine.

Îmi amintesc de pasul lui agil şi rapid, de cum m-a purtat pe umeri, de excursiile în munţi, la Lacul Roşu, unde ne petreceam vacanţa în vila Federaţiei, de cum juca fotbal şi ping-pong. Dar de la vârsta de 41 de ani, urmările grave ale acestui accident sunt un handicap. Altfel, poate am fi încercat din nou să plecăm…

***

Tata este foarte ataşat de Israel. Dimineaţa şi seara, ascultă ştirile la Europa Liberă, la Radio Israel, urmăreşte fiecare eveniment cu îngrijorare. Când Dani are 6 ani, părinţii mei vor să fie primii care să-i arate Israelul. După sejurul în ţară, băieţelul meu mi-a povestit nedumerit cum bunicii îi arătau soldaţii israelieni, cu mândrie şi admiraţie. Abia mai târziu a înţeles ce a însemnat priveliştea tinerilor în uniformă şi înarmaţi, pentru ei, care fuseseră neputincioşi în faţa terorii şi a voinţei naziştilor de a-i nimici.

În ciuda handicapului, tata a încercat să trăiască normal. Elevii lui îşi aduc aminte cum juca ping-pong cu ei în taberele de vară. Daniel îşi aminteşte înduioşat cum, la 5 anişori, trăgea la poarta pe care bunicul lui o apăra cu bastonul. Tata nu se cruţa şi participa la toate activităţile. Pentru el era un principiu să nu întristeze pe nimeni; l-am auzit făcându-şi reproşuri că a fost „ursuz”, că poate a supărat pe cineva.

An după an, de Roş Haşana şi Iom Kipur, mergea la braţul mamei, bineînţeles pe jos, aşa cum cere datina, din Sinagoga din Fabrik în Sinagoga din Cetate, pentru ca în ambele lăcaşuri de rugăciune să răsune mesajul rabinului şi serviciul divin să fie sărbătoresc. Îmi arăta uneori palma cu pielea roşie cu bătături, cu zâmbetul pe buze, căci nu a procedat sub nicio constrângere, în afara celei interioare. Spune tata undeva: „…nu m-am cruţat nici fizic, nici spiritual, atât pe plan local, cât şi vizitând periodic, când unele, când altele dintre comunităţile din Banat, Ardeal şi Oltenia, cele mai multe deplasări făcându-le cu trenul, uneori în condiţii cu totul vitrege”.

***

În primii lui ani de rabinat formează un „triumvirat” împreună cu capul Bisericii Ortodoxe, Nicolae Corneanu, şi cu Sebastian Kräuter, episcopul catolic, mânaţi de „hotărârea ca, prin mijlocirea credinţei în acelaşi unic Dumnezeu, să facem pe toţi păstoriţii noştri să devină o familie unitară, ţinând seamă de adevărul evidenţiat de profetul Maleahi:

„Oare nu avem cu toţii acelaşi Părinte ceresc, oare nu acelaşi Dumnezeu ne-a creat pe toţi?” (Maleahi 2:10)

De Crăciun, Anul Nou şi Paşti, se ţinea o recepţie în vila Mitropoliei, unde se întruneau lumea clericală şi floarea municipalităţii şi intelectualităţii timişorene. Tata îşi avea locul rezervat în fotoliul Biedermeyer, la măsuţa la care mitropolitul se instala pe canapea. Pe o tăviţă erau mici sandvişuri cu brânză şi roşii, pregătite special pentru el, ţinându-se cont de restricţiile alimentare ale caşrutului. Zeci de ani, rabinul Neumann a fost maître de cérémonie la Mitropolie, adică el îl desemna pe cel care urma să ia cuvântul la întrunirile festive, având grijă să nu neglijeze niciun cult, nicio persoană. A reprezentat obştea evreilor în aşa fel, încât omul de pe stradă îl considera „rabinul nostru”. Tot oraşul îl cunoştea şi îl respecta; şi, prin el, comunitatea pe care o reprezenta.

Era foarte apropiat de mitropolitul Nicolae, ceva mai tânăr decât el, şi împărtăşea cu el o largă înţelegere a mesajului biblic şi un spirit de deschidere spre celălalt. Îmi amintesc, aveam opt-nouă ani, că mitropolitul a dat curs unei invitaţii la noi acasă. Am cinat într-o ambianţă destinsă de prietenie. Înalt Prea Sfinţitul era cald faţă de mama şi de mine, cred că îi plăcea familia noastră. Iar tata era, cum îi era felul, un prieten bun, puţin naiv, încrezător, sensibil.

***

Ernest Neumann cunoştea pe fiecare în parte şi era alături de fiecare în momentele cele mai importante din viaţă, de la Brit Mila la doliu, dar şi în viaţa de toate zilele. A dat din imensa lui dragoste de oameni, din puterea lui de a însufleţi, de a transmite din elanul lui propriu – şi a fost răsplătit cu generozitate. Privesc inscripţiile gravate pe cadouri ‒ o plăcuţă de argint, o cupă, o tavă ‒ primite de la colaboratorii lui: „Bunului nostru prieten”, „Iubitului nostru rabin”, „Cu multă dragoste”. „Numai cine e însufleţit poate să însufleţească”, spunea tata; şi, probabil, astfel se explică afecţiunea pe care a trezit-o în atâţia oameni. Dar mai era ceva, ceva inefabil: un dar aparte, farmec, talent, carismă…

A rămas fidel idealurilor tinereţii. „Dacă drum de viaţă absolut rectiliniu nu există, în tot cazul o linie dreaptă leagă primele mele predici de cele din ultimii ani. Visele pe care am îndrăznit să le ţes, la început, nu fără risc, privind realizarea utopiilor viziunilor profetice, schiţând epoca mesianică, în care nu va mai fi nedreptate, oprimare, om superior şi om inferior, când focul dragostei de om va cuprinde toată faţa pământului, pe care nici cea mai învolburată cascadă nu o va putea stinge, pot fi regăsite şi în predicile recent rostite, neîncetând să propovăduiesc că noi, fii ai poporului martirizat, în pofida tuturor decepţiilor, trebuie să credem, cu o credinţă fermă, că va veni vremea când în inima şi cugetul fiecărui om va fi încrustată perla perlelor preceptelor, acel: «Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi», comandament superior care va călăuzi viaţa fiecărui om. Şi că acest crez, această speranţă invită, între altele, la respectarea întocmai a interdicţiei Torei noastre: «Să nu cunoşti răzbunare şi să nu ţii supărare».” Motto-ul lui era fraza din profetul Amos, pe care o citează des: „Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi.”

***

În decembrie 1989, după răsturnarea regimului dictatorial al lui Ceauşescu, se ţine un serviciu religios în Piaţa Victoriei, în faţa Catedralei. Se strâng mii şi mii de oameni. Rabinul Neumann dă glas emoţiei imense care a cuprins pe toată lumea. Este un discurs extraordinar, ţinut de un om care vibrează cu semenii lui şi stăpâneşte arta de a le formula gândurile şi sentimentele.

În 1994, mama se stinge din viaţă. Tata încearcă să-şi învingă tristeţea şi singurătatea, redublându-şi activitatea într-o comunitate care se împuţinează din ce în ce mai mult.

***

Zece ani mai târziu, când l-am pierdut şi pe el, Daniel a reuşit să redea în modul cel mai nimerit ceea ce a însemnat tata, bunicul, Apu al nostru, pentru noi.

„Bunicul m-a învăţat multe. De fiecare dată când vorbeam la telefon, în fiecare zi pe care am petrecut-o împreună, mi-a repetat că trebuie să studiez. Trebuie să fac binele şi să fiu util societăţii. Să fiu un bun evreu. Iudaismul, principiile sale etice şi tradiţia joacă şi vor juca un rol central şi în viaţa mea.

Râsul şi candoarea lui ne lipsesc acum. Ca de pildă astăzi, o zi însorită de iunie, când mama îmi atrage atenţia asupra cireşelor care lucesc, roşii, în pom. Unde rămâne bucuria de a-l chema pe bunicul meu la telefon, pentru a-i auzi încântarea la această veste? Entuziasmul lui faţă de lucrurile mărunte ale vieţii stârnea în noi mai multă plăcere decât realitatea însăşi. Mai presus de toate iradia vitalitate, bucuria de a trăi…

Era un om plin de viaţă. Îmi voi aminti întotdeauna gesturile şi expresia feţei lui. Cum îi străluceau ochii, plini de focul convingerilor sale, când ţinea o cuvântare. Capul său deştept, atent, uşor aplecat pe o parte, când asculta pe cineva. Marea enervare şi trepidaţie, când îi era teamă să ajungă prea târziu undeva, cu toate că avea o jumătate de oră avans. Gestul lui larg de apreciere, când savura o felie de pepene roşu.

Felul de a reacţiona atât de intens la detaliile vieţii era tipic pentru Apu. Pentru bunicul meu, viaţa era întotdeauna ceva minunat şi fiecare zi era importantă şi nouă. Viaţa nu devenise pentru el niciodată o rutină, de aceea nu a devenit niciodată bătrân.”

Text publicat în Destine evreieşti la Timişoara, Getta Neumann. Editura Hasefer Bucureşti, 2014, Ediția II în 2018