Home > The history of Timișoara’s Jews > The years 1940-1944 > Timișoara’s Jews in forced labour camps

Erdös a lucrat în detaşamente de muncă obligatorie, sub supraveghere militară, în perioada 1941-1944. El însuşi a întocmit următorul tabel despre perioadele petrecute la muncă forțată.

• 1942 – Lucrări la calea ferată. Lotru / Județul Sibiu
• 1942 – Lucrări de construcție drumuri şi curățarea zăpezii, Timişoara
• 18.05.1942-3.03.1943 – Deblocarea canalului de apă. Pâncota-Păuliş, județ Arad
• 5.03.1943-20.02.1944 – Construcția şcolii de subofițeri. Radna-Lipova, județ Arad
• 22.02.1944-27.08.1944 – Lucrări în cariera de piatră. Sanovița-Lucareț, județ Timiş

Se spune că toamna, Timişoara este deosebit de frumoasă. Aş dori să mă plimb cu tine odată prin ea, lăsând aurul frunzelor să binecuvânteze clipa noastră comună. După o vară fierbinte şi uscată, coroanele copacilor îşi însuşesc culorile curcubeului. De-a lungul râului poţi să traversezi ceasuri întregi parcurile, începându-ţi plimbarea în Iosefin şi terminând-o în Fabric. Ele îţi vor dărui un refugiu, ocrotindu-te de gălăgia şi praful străzii.

Şi grădina casei noastre mă ocrotea, oferindu-mi, în toamnă, şi fructele mult dorite. Nucul bătea, la cea mai mică adiere, la fereastra mea, aflată la etajul întâi al clădirii. Trebuia doar să-mi întind mâna, pentru a elibera aceste mici minuni din coaja lor verde şi zemoasă. Degetele îmi rămâneau colorate zile întregi, amintindu-mi de savoarea trăită. Vraja mare era însă răspândită de părul ascuns în colţul cel mai îndepărtat al grădinii. Înconjurat de tufişurile de mure, se înălţa, şi la sfârşitul verii deseori, spre un cer de un albastru strălucitor. Departe, mult prea departe pentru mine, sus de tot, se legănau perele uriaşe, zemoase şi aurii. Mă simţeam la picioarele copacului minusculă şi plină de admiraţie. Ca un drumeţ ajuns în faţa unei catedrale. Uniţi prin proporţiile neglijabile ale dimensiunii noastre, mă contopeam cu furnicile de la rădăcina acestui templu. Ore întregi zgârâiam, în pământul uscat de arşiţa soarelui, drumuri, făceam poduri din crenguţe şi fire de pai, ridicam obstacole, fiind mereu uimită de soluţiile rapide găsite prin metoda “choose and find”. Nu aveam de unde bănui că, în acel loc, doar puţin mai adânc, se afla îngropată cutia cu bijuterii a bunicii mele, care, în urma deselor exproprieri, îşi pierduse încrederea în această lume.

Prima dată ne-a fost luată casa în urma Decretului-lege promulgat la 8 august 1940 de regimul Antonescu, decret consacrat noului statut juridic al evreilor din România.

În timpul războiului, părinţii mei au fost daţi afară din proprietatea lor şi au fost mutaţi undeva într-o periferie a Timişoarei, locuind în acei ani într-o fostă cocină de porci. Mama mea a refuzat o viaţă întreagă să vorbească despre aceasta. Ruşinea este un sentiment ce ne face să suferim timp îndelungat şi după ce motivele ce au declanşat-o au încetat să existe. O singură dată mi-a amintit, doar fugitiv, că după război s-a reîntâlnit cu proprietarul casei cu pricina pe stradă. L-a luat în curte arătându-i căminul ei. Aceasta a fost mica ei răzbunare pentru umilinţele trăite.

Tatăl meu a fost obligat între anii 1940 şi 1944 să depună muncă forţată în diferite locuri din ţară. Proprietarul unui magazin de muzică – aflând că tata va fi dus la muncă forţată – i-a dăruit o chitară. Pe drum, stând pe platforma din spate a trenului, a pierdut-o. Cel puţin aşa mi-a povestit el. Cred, însă, că realitatea a cerut-o, ca tribut.

Fotografiile rămase în albumul familiei sunt mărturii din Pâncota (1942), Lipova (1943) şi Sanoviţa-Lucareţ (1944). Nu posed fotografii făcute în tabăra de muncă din Oltenia sau din timpul muncilor efectuate în Timişoara. Din puţinele lui relatări ştiu, însă, că unii săteni din Lucareţ veneau la gardul taberei, aducând mâncare. Învăţătorul îi ţinea la curent cu ştirile. Tot el a fost acela care, ascultând în august 1944 radioul, a venit la ei în fugă, strigând: „Sunteţi liberi! Sunteţi liberi!”

                                                                    *

Nu pot să cred! Uită-te şi tu! Două pagini îngălbenite de timp, găsite ieri de mine în timp ce răsfoiam hârtiile tatălui meu. El s-a retras în anul 2009, cu zâmbetul blând, cu sufletul plin de iubire. Nu a cunoscut ura şi nu a dorit să mi-o inoculeze. M-a ferit de ororile războiului trăit de el, de familia noastră, de cea a prietenilor … Mi-a povestit, cu greu, şi doar după ce-l agasam cu întrebări, mici crâmpeie de lumină, de situaţii suprarealiste, pe care el şi tovarăşii lui le trecuseră cu bine, în vremurile în care cuvântul „bine” însemna, de multe ori, încă o zi supravieţuită.

Acum însă hârtiile îmi dezvăluie amănunte, detalii, cu precizia cercetătorului istoric. Michael Berger şi Alfred Rohrlich au scris, în cadrul proiectului  „Juden und Militär în Deutschland”, organizat de Deutsch-israelische Gesellschaft e.V. (Asociaţia germano-israeliană), un studiu, întitulat:  Shoah (Holocaust) Entrechtet – Verfolgt  – Ermordet“, în lucrarea  Jüdische Frontsoldaten des Ersten Weltkrieges in der Shoah.  Traducerea titlului ar fi:  Shoah (Holocaust). Privaţi de drepturi – Urmăriţi – Ucişi. Tatăl meu a fost membru activ al acestei Asociaţii, din primul moment al sosirii noastre la Mainz, în Rheinland-Pfalz. Paginile – o scrisoare adresată, la 28 septembrie 1999, lui,  şi celor 6 persoane intervievate asemeni lui –  conţin descrierea exactă a taberelor de muncă obligatorie, activitatea  ce trebuia depusă şi uneori numele unui comandant sadic, precum Nicolaescu din Pâncota, sau al unor ofiţeri din Lipova, care şi-au păstrat umanitatea, avocatul Dancu din Braşov şi ofiţerul Octavian Grecu.

Îţi înţeleg curiozitatea. Voi traduce acum doar pasajul în care este descrisă Pâncota şi alte tabere de muncă din judeţul Arad. Tatăl meu a cioplit dintr-o piatră o mică cărticică. Vezi? Îţi încape în căuşul palmei. A scris „Pâncota 1942” pe ea şi în fiecare an a reînnoit inscripţia, temându-se că într-o zi, asemeni unei memorii neîngrijite, s-ar putea toci şi dispărea …

„Aprilie 1942 – Ianuarie 1943 

Tabăra de muncă din Pâncota, Şiria, Mâsca, Ghioroc, Kovasinz (în judeţul Arad):

Canalul mare de irigaţie (de aproximativ 45-50 km lungime) trebuia adâncit prin excavarea a 60-90 cm de nămol, fiind apoi săpat mai adânc. (Nămolul era plin de lipitori şi resturi sparte, ascuţite ale cochiliilor de scoici de apă dulce). Canalul (construit încă înaintea primului război mondial) era probabil un element din complexul de apărare împotriva tancurilor şi a altor vehicule de luptă. Munca era depusă sub comandă şi observaţie militară. Eram păziţi de soldaţi cu baioneta pregătită şi sub comanda ofiţerilor. Erau mulţi ofiţeri de rezervă sub comanda unui ofiţer activ, de profesie (un sadic, un neom, numit Nicolaescu), Desigur, loviturile, brutalitatea, erau la ordinea zilei”.

Scuză-mă… nu am puterea de a-ţi traduce mai departe …

Intermezzo – Dragostea în furtuna războiului

Aceşti ani nu au fost, în mod sigur, „ani buni” pentru omenire, pentru Europa. Anul 1943 l-a găsit pe tatăl meu în tabăra de muncă. Singura fotografie existentă din acel an îl arată în mijlocul celorlalţi tovarăşi de soartă. Bărbaţi tineri în timpul unei pauze de lucru. Mă întreb, deşi nici nu doresc să aflu, cine a făcut această fotografie … În mâinile cui a fost aparatul? Ţinuseră cu puţin înainte o armă?

Este doar un petic de hârtie fotografică îngălbenită , ce trecuse prin multe … Încape şi  ea în palma mea. O arde, arzându-mi şi sufletul … Ochii celor imortalizaţi în ea mă urmăresc. Aud vocile din depărtare, apropiindu-se … De ce? De ce?

O întorc încet. Pe verso sunt scrise cuvintele:

Detaşamentul 115  4.VIII.1943, Lipova      Scumpei mele  Rozsi. Feri

Găsesc încă o fotografie întunecată. O siluetă se lasă mai mult bănuită decât văzută. Citesc:

Sufletul meu, Nu ştiu dacă mă vezi, dar, în mod indiscutabil, sunt eu. Rozsi 26.IX.1942 Galşa

O poveste de dragoste în furtuna războiului. Scenariul este suprarealist şi dramatic: Ea pleacă la drum spre dragostea ei, la Galşa se opreşte.

El se găseşte doar câţiva kilometri mai departe, în tabăra de muncă, la Pâncota.

Şi apoi – ca într-o minune – el este citat la Timişoara, la tribunal, ca martor. Tinerii au trei zile la dispoziţie. Vor să se căsătorescă. Repede, pentru a fi transportaţi împreună în lagărul de concentrare, în caz că … În sinagoga din Iosefin nu sunt mulţi prieteni în această zi de septembrie a anului 1943. Nunta este modestă, dar proaspeţii căsătoriţi îşi pot permite o cameră la hotelul din apropierea gării. A doua zi, trenul va duce tânărul soţ înapoi în tabăra de muncă.

                                                                   *

Reîntors la sfârşitul războiului de la munca forţată, tatăl meu a continuat să-şi îngrijească curtea şi grădina. Profitând de cunoştintele acumulate în vastele sere ale grădinarului de pe parcela casei familiale din Bulevardul 6 Martie nr. 45, casă care, la rândul ei, a fost de trei ori naţionalizată, prima dată în 1941 de către regimul fascist, apoi în 1948 de comunişti şi, a treia oară, de curând –  când, în urma unor manipulări şi interpretări de lege, ca efect al neînştiinţării avocatei angajate în acest scop de noi, dar nici a noastră, asupra proceselor purtate, dosarul a fost, în anul 2004, perimat, imobilul fiind achiziţionat de persoane cu relaţii în mod vizibil  mai bune decât ale noastre –, transformase, cu elan şi pasiune, terenul casei de pe strada Fröbel nr.13 într-o grădină parfumată, plină de fructe aromate. Deasupra porţii înfloreau trandafirii şi gliciniile, numite de noi salcâm albastru. Şirul de brazi ne despărţea de casa alăturată. Cireşul, flancat de bujori albi şi roşii, îşi purta cu mândrie fructele. Într-un colţ modest îşi răspândea iasomia parfumul, şoptind poveştile tainice ale verii zmeurei alăturate. Fundalul acestui tablou, presărat cu tufişurile ornamentale mereu verzi de buxus – printre care se ridicau trandafiri de toate culorile – ,  era dominat de umbra nucului uriaş, care îşi legăna crengile cu mult deasupra clădirii, întinzându-se deasupra curţii vecine. Liliecii albi şi violeţi marcau începutul grădinii aflate în spatele curţii. Printre cărămizile drumului, ce ducea spre scările teraselor, îşi arătau capul fragilele „flori de piatră”, în toate culorile. Smochinul se înrădăcinase deja, fiind adoptat de tufişurile de trandafiri ce-l înconjurau.

Naţionalizarea casei de către comunişti a urmat la câţiva ani după terminarea războiului. Muncitorii au demontat, la etatizare, caloriferele şi una din toaletele englezeşti de porţelan, luând totul cu ei. încăperile bunicii, aflate în partea din faţă a casei, având ferestrele spre stradă şi intrarea, în stil francez, pe terasa mare, acoperită cu viţă de vie, a fost împărţită în trei apartamente, cu tot confortul. Bunica a fost repartizată în fosta spălătorie a casei, aflată la subsol, devenindu-i acum un cămin cu două camere, bucătărie şi o toaletă fără baie. Casa noastră familială, alcătuită din două unităţi de sine stătătoare, încăpătoare, fiecare având terasa ei, s-a transformat, astfel, într-un imobil cu patru locuinţe confortabile şi două sălaşe fără baie.

Nu toate casele de pe strada Fröbel au avut soarta casei noastre. Clădirea vecină nouă era a unui fost simpatizant al fasciştilor. Se povestea că, auzind de sosirea comisiei de naţionalizare, proprietarul ei fugise de acasă. Imobilul lui, compus dintr-o sumă de locuinţe micuţe, fără instalaţii sanitare, nu a fost naţionalizat. Noi, copiii celor două curţi învecinate, obişnuiam să enervăm, cu şotiile noastre nevinovate, dar zgomotoase, proprietarul, care ieşea, ţipând şi ameninţându-ne, din casă, ori de câte ori lăsam capacul de tablă al pivniţei să se izbească cu putere de pardoseala de piatră a curţii. Era o mare bucurie, cu rădăcini istorice, de care, însă, pe vremea aceea, nu eram conştientă.

Da, bunica îşi pierduse încrederea în această lume… Într-un moment de disperare, îşi îngropase, în ultimul ei an de viaţă, odată cu o casetă de bijuterii ce-i erau dragi, şi sufletul.

De unde era să prevăd că, în deceniile următoare, şi părul va fi condamnat la moarte? Cândva, pe la sfârşitul anilor `70 ai secolului al XX-lea, au apărut în grădina noastră detaşamente de deţinuţi, au nivelat-o, făcând-o una cu pământul, găsind şi bijuteriile pe care le-au confiscat în mare tăcere. În oraş începuse să circule zvonul casetei dezgropate, iar părinţii mei s-au temut să o revendice, după anii cumpliţi în care orice posedare a aurului se pedepsea cu închisoarea. Vecinul nostru a avut mult de suferit din cauza aceasta. Deasupra rădăcinilor cireşilor, nucului, părului – sufocându-le –  au fost ridicate blocuri paralelipipedice, care alcătuiesc şi astăzi o stradă ce se întinde, în prelungirea curţii, pe urmele lăsate de copilăria mea în mormântul grădinii noastre.

Mă întreb uneori – imaginându-mi tablourile splendide de odinioară –  ce ar fi, dacă, într-o zi, prin fisurile asfaltului vor răzbi, din nou, la suprafaţă, toţi acei copaci, cu umbra lor ocrotitoare …