Au trecut câţiva ani de când nu i-am văzut şi evoc din memorie ultima imagine care mi s-a întipărit în minte, atunci când ne-am despărţit. Mână în mână, se plimbau agale, în desăvârşită armonie şi înţelegere. Acum îi regăsesc tot atât de uniţi şi complementari: Zsuzsi, micuţă, emanând forţă, hotărâre, seninătate; Robi, masiv, ocrotitor şi afectuos. Mă întâmpină amândoi cu un zâmbet larg şi o îmbrăţişare caldă, mă tratează cu povestiri pline de vervă şi cu bunătăţi ca la mama acasă, de la salată de vinete la şniţel. În apartamentul luminos pătrund vocile copiilor din curtea şcolii vecine. „Ne bucurăm de fiecare dată când îi auzim”, spune Robi.

Mă numesc Zsuzsi Stahl, pe numele de fată Weisz. M-am născut în 1939, în Timişoara, dar primii trei ani i-am trăit în Lipova, unde tatăl meu avea un magazin mare de confecţii, împreună cu toată familia. Bunicul meu şi toţi copiii lui s-au învârtit în jurul acestui magazin. Am fost evacuaţi din Lipova în 1941-1942, pentru că evreii nu aveau voie să locuiască în sate sau în oraşe mici, şi am ajuns la Timişoara. Restul familiei a ajuns la Petroşani, în valea Jiului şi în alte părţi. Bunicul meu a dat o declaraţie că el ne primeşte la el, pe strada Drăgălina nr. 10, în casa care aparţinea familiei Marschal, o familie de germani. Bătrânii Marschal erau foarte, foarte cumsecade. În schimb, copiii lor au fost nemţi de-a binelea, din cei care verificau în piaţă dacă evreii se duc să facă cumpărături înainte de ora zece dimineaţa, ceea ce era interzis pe atunci. Şi cum o cunoşteau pe bunica mea, de multe ori s-a întâmplat că bunica a fost izgonită din piaţă.

Tata a fost la muncă obligatorie la Câineni, iar mama şi cu mine am stat la bunici. Erau încă multe alte restricţii. Ţin minte că erau pregătite şi stelele galbene şi aveam nişte haine pe care era cusută steaua pentru cazul în care va deveni obligatorie şi vrem să ieşim pe stradă.

Am început să-i plâng lui tata că mie îmi trebuie pipi

În timpul războiului, când erau bombardamente, mergeam jos, în adăpost, nu un adăpost propriu-zis, ci o pivniţă cu lemne. Niciodată nu am dormit în pat. Părinţii aveau o vană de rufe mare, unde seara îmi făceau baie, mă spălau şi îmi făceau cozile, că aveam părul foarte lung. Eram îmbrăcată de ieşit din casă, nu în pijama, şi dormeam în această vană. Când suna alarma, dacă tata nu era acasă, mă luau mama cu unchiul meu sau cu mătuşa, că toţi am locuit în acelaşi apartament, şi mă duceau jos, în adăpost. Una dintre clipele de haz în timpul bombardamentului a fost când proprietăreasa, doamna Marschal, o femeie micuţă şi slabă, a fost atât de speriată de bombardament, că şi-a pus vailingul (un fel de lighean în care, de fapt, se spălau vasele) pe cap şi cu ăsta pe cap a venit jos în pivniţă. Îmi va rămâne toată viaţa în faţa ochilor cum a apărut ea cu ligheanul acela pe cap! (Râde)

Chiar şi în momentele de primejdie ai fost în stare să râzi!

Eram copil, pentru mine era o joacă. Singurul lucru pe care l-am priceput era că trebuie să mă feresc când este alarmă. Părinţii m-au învăţat să mă ascund sub casa scărilor, deci, cum coboram pe trepte, sub scară, acolo eram oarecum ferită. În locuinţa noastră a căzut o bombă incendiară şi unchiul şi tatăl meu au stins focul ; dar pe urmă, dacă s-a reparat şi ce s-a făcut, eu nu mai ţin minte, însă adăpostul nu se mai putea folosi. Atunci ni s-a aprobat să mergem pe strada Văcărescu; după colţ de la noi, era o casă cu o curte enorm de mare, cu un adăpost sub pământ, unde încăpeau foarte mulţi oameni. Toţi am ajuns acolo, cei din casa respectivă şi noi, din casa noastră şi din alte case. Erau tot felul de oameni, şi în vârstă şi mai tineri, vorbeau, discutau, spuneau bancuri. Crezând că eu dorm, au povestit diferite bancuri cu multe înţelesuri, pe care eu a doua zi le-am repetat la bunica mea. Bunica a fost îngrozită, cum de nu au grijă ce vorbesc în faţa copilului!

Tot acolo, în acel adăpost, într-una dintre nopţi am început să-i plâng lui tata că mie îmi trebuie pipi şi că trebuie să fac pipi. Nu a avut încotro, a trebuit să urce cu mine, să iasă din adăpost şi să mă pună acolo, lângă un copac, să fac pipi. Şi asta a fost spre norocul tuturor, pentru că toată casa şi curtea au fost bombardate. Şi, dacă eu nu ieşeam, cu toţii ardeam acolo, în adăpost.

Cum cu toţii? Ceilalţi au ieşit şi ei cu tine?

Nu. Dar tata a putut să vadă ce s-a întâmplat, a spus la toată lumea să iasă de acolo, că o să ardă. I-a avertizat şi toată lumea a ieşit afară, aşa că nu au fost victime.

De ce depinde viaţa omului…

Robi, voi cum aţi trăit vremurile acelea?

Robi: Noi aveam un apartament foarte mare, de şase camere. La un bombardament al americanilor, locuinţa noastră a fost lovită de două obuze mari şi, când am ieşit din tranşeu, noi, copiii – eu cu fraţii mei, Gyuri şi Tomi –, eram în pijamale, tata în pantaloni scurţi şi mama în capot. Şi, când am ieşit din adăpost, n-am mai găsit casa. Casa a fost distrusă complet, cu tot ce am avut în casă.

Tata, pe acea vreme, era coproprietar la fabrica de piele Schlosser, prima fabrică bănăţeană. A mers la serviciu cu bicicleta rămasă intactă, din Iosefin în Fabric, în pantaloni scurţi. Am rămas absolut fără nimic. În pielea goală, cum s-ar spune. Prin intervenţiile lui Schlosser, am primit o locuinţă, o cameră cu bucătărie, în Pădurea Verde, la un proprietar neamţ. Pentru noi, copiii, a fost o perioadă excelentă, că neamţul avea un cal şi o căruţă, iar tata s-a înţeles cu el aşa: copiii au voie să facă orice, totul, inclusiv calul şi căruţa să fie la dispoziţia lor. Şi aşa a fost. Am avut o perioadă foarte fericită. Noi aveam între 6 şi 10 ani. Asta a fost în 1942, eu m-am născut în 1935, aveam şapte ani. Bombardamentele au continuat. În fundul grădinii era un nuc mare şi, când suna alarma, ne repezeam acolo şi stăteam sub nuc. Ca să nu fim văzuţi din aer, vorba ceea…

Zsuzsi: Au fost şi oameni buni. La Lipova am avut o angajată, o chema Mariska néni, o femeie foarte cumsecade, care a fost în serviciul bunicilor mei. Pentru mine, ea a fost totul. În timpul războiului, evreii nu aveau voie să folosească aparatele radio şi nici să posede unul. Radioul trebuia predat. Ea a luat aparatul din casă şi l-a dus undeva, în spate, în curte, şi l-a ascuns. Au venit jandarmii şi, când ea a văzut că ăştia intră în casă, de teamă să nu găsească radioul şi bunicul să păţească ceva, s-a dus şi a spart cu toporul radioul.

A fost un om care a ţinut mult la voi, cu toate că era primejdios să ai prieteni evrei pe atunci.

A fost un om excepţional, o femeie fantastică. Pe urmă, când nu a mai fost voie să o ţinem, pentru că evreii nu aveau voie să ţină angajaţi neevrei, s-a dus la nişte rude de-ale ei, în munţii Banatului, satul se chema Secean. Când a trebuit să fugim din Timişoara, că vin nemţii, Mariska néni ne-a primit la ea în familie, în acel sat. Ne-am dus până la Lugoj, cu chiu cu vai am ajuns până la Lugoj, şi acolo au venit noaptea, cu un car cu fân, şi ne-au luat sus, la munte, pe mama şi pe mine. Mamei i-a adus un buletin al unei surori de-a ei, care oarecum îi semăna, şi au sperat că va fi bine, că mergeam noaptea şi lumină nu era. Cu chiu cu vai am ajuns la satul respectiv şi mama a transmis familiei să nu ne cheme acasă decât atunci când nu mai sunt bombardamente. Acolo am stat destul de multă vreme. Acolo am învăţat ce e aia mămăligă cu lapte şi ce e aia să stai la ţară şi să nu ai niciun confort în jurul tău. Mi-a plăcut foarte mult, ne-am simţit bine. După război, mama i-a ajutat pe ei şi familia lor să coboare de-acolo, din munţi. Au ajuns la Dumbrăviţa, lângă Timişoara. Am fost în relaţii bune cu ei, însă şi acolo oamenii au dispărut cu timpul: unii au murit, alţii au plecat în Ungaria.

Dimineaţa se spunea Tatăl Nostru

Grădiniţa şi primele două clase de şcoală primară le-am făcut în Iosefin, în curtea templului din Iosefin. Clasa întâi am făcut-o cu Szerén néni, iar clasa a doua am făcut-o cu Iudit Fleischer, soţia directorului şcolii. Ea era o femeie extraordinar de frumoasă, dar a făcut Auschwitz-ul şi o parte din faţă i-a fost arsă, nu ştiu în ce împrejurări, de aceea veşnic se pudra, foarte, foarte tare, ca să poată totuşi apărea în public. Era o femeie excepţională.

Când a venit reforma învăţământului şi s-a desfiinţat şcoala evreiască, am fost repartizată la şcoala de pe strada Văcărescu. Era o şcoală elementară şi am avut o învăţătoare, doamna Cristea, care numai când îmi auzea numele, Weisz, i se ridica părul măciucă. Orice se întâmpla în clasă, eu eram de vină. Dacă era scurtcircuit – şi pe vremea aceea de multe ori era scurtcircuit – pur şi simplu primeam bătaie. Dimineaţa se spunea Tatăl Nostru, eu trebuia să ies din clasă, nu ajungea să stau acolo şi să tac. Trebuia să ies afară! Şi era iarnă, şi nu aveam voie să iau un palton pe mine sau ceva! Trebuia să ies aşa cum eram, în uniformă, şi să aştept până când se termină povestea. Pentru orişice fleac trebuia să ţin aşa degetele şi cu linealul primeam peste unghii.

Asta era în ’48, în clasa a treia şi a patra am fost cu ea; însă ce e al ei, e al ei. A fost o învăţătoare emerită, într-adevăr a fost o învăţătoare foarte bună, pentru că ne-a învăṭat fracţiile ordinare. Cred că nimeni nu a uitat tot ce s-a învăţat de la ea! A adus mere, a adus pâine, pe toate le-a împărţit, ăsta era materialul didactic. Ne-a învăţat cu metodele ei: făceam operaţii cu bucăţile de mâncare şi ne-a pus să le mâncăm. Ne-a dat şi hârtie ca să ne înveţe. Până şi bucăţile de hârtie a trebuit să le înghiţim, asta a fost metoda ei.

Pe urmă s-au normalizat treburile şi, oricum, am ieşit din clasa ei.

Cum te-ai înţeles cu colegii tăi de clasă?

Au fost şi unii cu care m-am împrietenit, dar nu mulţi.

Erai singura evreică din clasă?

Cred că mai erau băieţi, dar eram singura fată. Băieţii cred că s-au descurcat mai bine, că ştiau să se bată. Dar eu, ca fată, m-am împrietenit numai cu două fete; însă părinţii lor spuneau la început: „Nu ne place, pentru că evreii l-au omorât pe Isus şi pentru că evreii beau sângele creştinilor”. Asta până când părinţii acestor fete au acceptat ca ele să vină la ziua mea onomastică; şi acolo au văzut că, de fapt, nu au primit nici sânge, nici otravă, ci totul a fost bine. Şi atunci am început să fiu şi eu invitată la ele. Însă numai aceste două prietene neevreice am avut. Ceilalţi nu spuneau nimic, dar erau retraşi. Nu acceptau prietenia.

Am fost izolată; însă toată viaţa mea am fost numai în societate evreiască, iar evrei au fost destui în Timişoara, deci societatea nu mi-a lipsit. Nu eram cu creştinii, eram cu evreii.

Noi am plecat din Timişoara în 1980, însă prietenii mei din copilărie au venit în Israel în ’55-’56. Cu câţiva m-am întâlnit aici, dar prieteniile acestea s-au destrămat.

Parcursul lui Robi

Robi, unde ai mers la şcoală?

Robi: În 1946 am ajuns la Liceul Israelit din Timişoara. Întâi am fost înscris în Fabric, la şcoala primară de acolo, la domnul director Székely, am învăţat doi ani de zile cu doamna învăţătoare Kaufteil. Pentru Bar Miţva m-am pregătit cu domnul Kaufteil Ernö, lucru pentru care tatăl tău, regretatul rabin Neumann, a fost destul de supărat, că el se aştepta ca eu să învăţ la el! Era în ’48.

În ’48 s-a căsătorit tata.

Da. Era proaspăt căsătorit. Am fost şi la nunta lui. Ţin minte, a fost o nuntă fantastică, mireasa era frumoasă şi rabinul era foarte frumos.

Pe profesorul Neumann l-am cunoscut în 1946, când am devenit elev la Liceul Israelit. Dumnealui mi-a fost profesor de istoria evreilor şi de religie. De câte ori am fost din Israel la Timişoara, îl vizitam. Pentru mine, era Tanár Ur şi nu Förabi Ur; şi el nu s-a supărat pentru asta. A fost un profesor foarte iubit de elevi.

În 1946, a fost într-o duminică un meci CFR Timişoara – UTA Arad, la care am fi vrut tare mult să mergem. La Liceul Israelit erau cursuri şi duminica. Aveam ore cu rabinul Neumann şi l-am rugat: „Am vrea să mergem la meci!” Iar el a spus: „Hai să mergem!” Şi cu toţii, cu rabinul Neumann în frunte, am plecat la meci. Asta în paranteză, ca să spun cine a fost rabinul Neumann! A fost un hevreman deosebit. Pentru asta, toţi copiii l-au iubit. Pentru noi a fost, cum să spun… nu un exemplu, ceva mai mult, un prieten şi un model, un model fantastic.

Ce s-a întâmplat cu fabrica unde tatăl tău era coproprietar?

În 1941 sau ’42 fabrica a fost românizată. Şi au venit legionarii, fraţii Bozgan, trei fraţi, toţi trei legionari. Tatăl meu a rămas în fabrică, pentru că era specialist în prelucrarea pieilor, aşa că l-au reţinut. Havas, inginerul chimist, Schlosser, ăştia toţi au întins-o în Argentina.

Tatăl tău s-a gândit şi el să emigreze?

Nu, pentru că tatăl meu a avut şase surori şi o mamă bătrână; şi el era cel care susţinea întreaga familie.

A pierdut fabrica, dar a rămas angajat cu un salariu?

Pe vremea când era proprietar, beneficiul era împărţit între proprietari, tata fiind unul dintre cei mai mici. În timpul românizării, acest Bozgan a spus: „Stahl, tu cât beneficiu ai avut din fabrică?” Tata i-a spus o sumă ceva mai mare decât avuse el. „Tu lucrezi acuma pentru mine, nu primeşti salariu, ci primeşti beneficiu în continuare.”

I-a convenit aranjamentul?

Sigur că-i convenea! Câştigul era mult mai mare decât salariul.

Bozgan era, deci, un legionar cumsecade?

Pentru tata, da. Nu ştiu dacă pentru toţi a fost cumsecade. Asta nu dau în scris. Au lucrat şi alţi evrei acolo, în fabrică. Nu i-a dat afară. Ba din contră, şi pe tata şi pe acei evrei i-a trecut pe lista celor care erau consideraţi necesari pentru munca în folosul statului.

Şi în acest fel au fost scutiţi de munca obligatorie?

Erau la muncă obligatorie, dar în oraşul Timişoara, la fabrica respectivă. De ce? Pentru că produceau piei pentru armata germană şi armata română. Am avut noroc. Iar după război, fabrica a fost naţionalizată, dar tatăl meu a continuat să lucreze acolo.

Rudele tale au avut de suferit în timpul războiului?

Da, da. Unul dintre unchii mei din Târgu Mureş a fost la Auschwitz şi a pierit împreună cu soţia şi cu cele două fete. Familia a avut de suferit, dar cei care au stat în Cluj, mai puţin, pentru că în Cluj locuia un unchi de-al meu, de fapt soţul sorei mamei, un creştin, un om de excepţie. Un creştin care-şi punea pălăria şi mergea la şil la toate sărbătorile evreieşti. Bine, şi mătuşa mergea la sărbătorile creştine şi, când era cazul, se comporta ca o creştină. Acest om le-a salvat viaţa celor care erau la Cluj. I-a transferat peste Feleac, la Turda. Ştii că Clujul a devenit Ungaria, iar Turda era în România. Şi, ca să-i treacă peste Feleac, la Turda, era o mare responsabilitate; dar el a făcut totul, ca să-i ferească pe toţi. La Turda au suferit şi ei aşa cum am suferit noi la Timişoara, dar n-au fost deportaţi. Singurul care a fost deportat a fost unchiul din Târgu Mureş.

Ai fost atras de comunism sau de sionism?

La Cooperativa Dinamo am devenit secretarul UTM-ului. Asta a fost în 1953, când aveam 18 ani. Am devenit secretar UTM şi candidat de partid. Secretara de partid era o evreică, Polak Lenke, o femeie excepţională. Ea m-a trimis la Facultatea muncitorească. Era un curs de doi ani, în care făceam bacalaureatul şi eram pregătiţi pentru intrarea la facultate. Am terminat acest curs şi nu am mai mers la facultate. Adevărul este că am căzut la examenul de admitere la facultate, dar mi s-au pus în cârcă nişte lucruri. „Tu ai fost sionist!” Şi eu am spus: „Nu, eu sunt sionist!”

În ce perioadă ai devenit sionist?

Din anul 1945, după eliberare, când încă eram la Liceul Israelit. Am intrat la Gordonia, o organizaţie sionistă, mai mult de stânga. Ne pregăteau pentru alia. Am mers în tabere, erau cursuri, concursuri, foc de tabără şi… lucruri frumoase. Seara se făcea adunare în jurul focului şi se cânta, şi se dansa… Scopul era pregătirea pentru apărarea patriei şi iubirea de ţară. Nu avea deloc caracter religios. Sediul organizaţiei a fost vizavi de unde aţi locuit voi, într-o magazie lungă, jos în beci…

În Fabric, pe strada Petru Rareş.

Da. Eu am devenit candidat de partid, propus pentru candidat de partid. Încă n-am fost candidat de partid confirmat, numai propus. Am ajuns la admiterea la facultate, când mi s-a spus: „Mă, tu ai fost sionist. Tatăl tău a fost fabricant. Ce cauţi tu la Facultatea muncitorească? Du-te înapoi, în producţie!” Şi m-am dus înapoi, în producţie.

În 1956, tocmai pentru că am fost sionist, am fost încorporat într-un detaşament de muncă, într-o mină, la Petrila. Am fost acolo o lună jumătate, în mină.

Era o sancţiune împotriva ta?

Draga mea, trebuie să înţelegi un lucru. Fiecare om în România a avut dosarul lui la Securitate. În dosarul de la Securitate scria totul: şi câte degete ai la picior, şi câte bătături ai, totul. Totul se ştia despre tine. Prin anii ’50-’60 exista o armată din asta de muncă, armata în gri, DGSM, aşa se chema: Direcţia Generală de Servicii de Muncă. Erau oamenii necoşer. Cine nu era coşer era trimis acolo. Fratele meu, care a plecat cu un an sau doi ani după mine la armată, a fost trimis la şcoala de instructori de la Securitate. El s-a eliberat cu gradul de sergent din Securitate.

El era coşer?

Da, el era coşer. El n-a fost nici măcar utemist. Eu am fost secretar UTM şi candidat de partid şi totuşi m-au trimis acolo. De ce? Pentru că eu fusesem sionist. Şi nu cred că m-au iertat de sionism, pentru că nu m-au mutat să fac armată cu arma. Deci, am făcut armată cu lopata, cum s-ar spune.

Cum v-aţi întâlnit voi doi?

Robi Am fost la o petrecere şi… pe cine întâlnesc acolo? Pe Zsuzsi! Am condus-o acasă, şi nu ştiu ce, şi nu ştiu cum…

Zsuzsi: Noi aveam o bibliotecă foarte mare şi frumoasă; şi a venit veşnic să schimbe cărţi, să împrumute şi să aducă înapoi cărţi.

Robi: Şi ne-am ţinut de mână şi, în 1961, la 21 iulie, ne-am căsătorit. Şi de-atunci suntem împreună. De 52 de ani!

Mulţi înainte!

Aşa. Zsuzsi m-a împins să învăţ mai departe. La îndemnul lui Zsuzsi, m-am înscris la Şcoala medie tehnică de maiştri, la Săcălaz. Am terminat această şcoală în 1964 şi am fost repartizat, tot cu protecţia lui Zsuzsi, ca maistru la Centrul mecanic din Timişoara, poziţie pe care am pierdut-o pentru o simplă prostie, asta recunosc şi astăzi, o simplă prostie! La primul salariu, a venit şeful de producţie şi mi-a spus aşa: „Ai primit salariul?” „Da, l-am primit.” Zice: „Acum, tu eşti la rând să plăteşti un tur. Mergem la Elite şi tu ne inviţi” . Zic: „Bine, mergem la Elite, dar să ştiţi un lucru: eu sunt obişnuit să beau numai în societatea mea de prieteni.” „Cum? Noi nu suntem prietenii tăi? Noi nu suntem societate pentru tine? Nu mai e nevoie să plăteşti!” Din acel moment, din maistru ce am fost, maistru la secţia de strungărie, am fost retrogradat.

Cum explici cu mintea ta de acum reacţia ta de atunci?

Tâmpenie, prostie! Pur şi simplu prostie! Eram un încrezut! Că… eu nu cobor la nivelul vostru de beţivani! Pur şi simplu, am fost tâmpit! Că, dacă mergeam şi plăteam un tur, nu mi se întâmpla nimic, poate pierdeam jumătate din salar.

Aşa că… asta a fost. Am mai făcut eu prostii. Am înfiinţat apoi un atelier de construcţii montaje, de unde iarăşi am plecat din cauza orgoliului meu. Mi-am pus halatul în cui, în birou, şi i-am spus unui inginer tânăr: „Dacă te amesteci în treburi pe care nu le ştii şi habar nu ai cum se conduce un atelier de reparaţii auto, ştii ceva? Ia tu conducerea, eu nu mai vin!”

În sfârşit, am învăţat din greşeli. În anul 1972 am fost angajat de Comitetul Judeţean al Organizaţiei Pionierilor la catedra de automobilism şi carting, în calitate de profesor instructor cu normă întreagă. În această poziţie am avut multe succese pe plan judeţean şi chiar în toată ţara, am participat la concursuri de tehnică aplicată pentru tineret şi pionieri. Aşa se explică faptul că nu am fost concediat, cu toate că, până la cel mai înalt nivel, se ştia că am depus cerere de emigrare în Israel. Pe 9 mai 1980 am ţinut o oră deschisă de adio, unde mi s-a urat succes în noua mea ţară. Aici, în Israel, mulţi oameni, care în România au lucrat sub conducerea mea, au dat referinţe excelente despre mine, astfel că am fost angajat timp de 20 de ani la firma ELSCINT, unde se fabrică aparatele de C.T.

În ce priveşte familia, suntem mândri de fetele noastre, Agi şi Veronica. Agi este profesoară cu titlul de master şi Veronica este medic stomatolog în Olanda. Avem cinci nepoţi, doi băieţi şi trei fete, foarte drăguţi şi foarte frumoşi şi foarte deştepţi cu toţii. Nu pentru că sunt nepoţii mei!

Eu în viaţa mea nu am construit nimic acolo

Zsuzsi, cum s-au adaptat părinţii tăi la regimul comunist?

Zsuzsi: Neavând încotro, au trebuit să se adapteze. Tata era croitor şi multă vreme a fost particular.

A avut prăvălie?

Nu a avut prăvălie, a avut un atelier acasă. După război şi-au luat o locuinţă pe strada Văcărescu, în spaţiul care mai târziu a devenit cinematograful Arta. Tata lucra acasă, în meseria lui, mama a intrat la început casieriţă la Alimentara, pe urmă a facut diferite reciclări şi a ajuns contabilă. Însă când a lucrat la Alimentara, a trebuit să facă ore suplimentare şi bani nu erau să o plătească, aşa că, în loc de bani, primea alimente, de exemplu o bucată de unt. Cred că eu i-am făcut prima lecţie de economie politică. A venit acasă cu acest pachet de unt şi eu, când am văzut un pachet atât de mare, am zis: „Oohh, ce bine că l-ai adus, taie-l te rog în două!” „Dar de ce să-l tai în două?” „Pentru că şi Ritei şi lui Sanyi Halmos – care stăteau cu noi pe acelaşi culoar – şi lor le place untul şi ei nu au.”

Mama a fost întrebată dacă vrea să intre în Partidul Comunist. Şi ce? Putea să spună nu?! Cred că era prin 1950, cam aşa. Tata nu a avut probleme, pentru că el lucra acasă, pe el l-au lăsat, că el era „exploatator”. Tata, dacă voia să continue în meseria lui, ar fi trebuit să intre la Cooperativa Îmbrăcămintea şi să predea maşina de cusut şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Şi a spus că el nu predă nimic. Şi-a întrerupt activitatea şi a intrat la Fabrica de Panglici din Timişoara, ca simplu muncitor. Lucra în ture, nu mai ştiu până în ce an. A fost şi la fabrica din Fabric, unde se făceau cravatele, şi, după aia, la Combustibil. A lucrat în diferite locuri, până când au venit în Israel. Mama a lucrat la Alimentara, până a ieşit la pensie. Doi ani după ce am venit noi în Israel, au venit şi ei. Aici, în Israel, s-au simţit foarte bine. Dar… din păcate nu au mai trăit mult.

Nu s-au gândit mai devreme la posibilitatea de a face alia, de a emigra în Israel?

Exista posibilitatea, dar nimeni nu îţi garanta că, dacă depuneai actele, ai să şi reuşeşti să pleci. Părinţii mei trăiau din salariu, averea de la Lipova se pierduse, nu mai aveau nimic. Nu au îndrăznit să îşi asume răspunderea să rămână fără serviciu, fără o leafă din ce să trăim. Pentru asta nu s-au înscris, în afară de faptul că aveam cei doi unchi care încă erau mari comunişti pe vremea respectivă şi care nu erau pentru alia.

Cei doi au fost ilegalişti, erau la Bucureşti. Unul dintre ei a fost ieşiva buher şi, când Siguranţa a făcut o percheziţie acasă la bunicul, din cei trei băieţi era numai acesta acasă. L-au luat şi l-au băgat la închisoare, fără niciun fel de dovadă, absolut nimic. Era cu perciuni, deci, cu siguranţă nu era comunist, dar l-au închis la Jilava, lângă Gheorghiu-Dej. A stat, cred, un an şi ceva acolo. Şi, când a ieşit de acolo, a fost cel mai mare comunist din lume.

Poţi să înţelegi că cei doi unchi au devenit comunişti?

Da. Au avut altceva mai bun de ales pe atunci? Ce ar fi trebuit să facă? În afară de asta, nu era niciunul bogat. În momentul în care s-a căzut pe partea cealaltă a calului, cred că au înţeles care este greşeala mare a comunismului. Cu toţii au fost excluşi din partid la diferite verificări şi li s-a atras atenţia că sunt evrei.

Robi: În timpul războiului şi după terminarea războiului, mulţi evrei din România au avut o orientare de stânga, pentru că Armata Roşie i-a eliberat pe evrei. Dacă nu veneau sovieticii, toată evreimea mergea la Auschwitz!

Zsuzsi: Idealul – ca ideal – a fost foarte frumos! Dar a rămas un ideal, nu s-a putut aplica! Pentru că omul e om şi fiecărui om îi place să ştie că mă întind până aici şi ăsta e al meu şi de asta nu are voie să se atingă nimeni.

Aţi avut contact cu Comunitatea?

În permanenţă. În primul rănd, părinţii plăteau cotizaţia, erau membri. La sărbători nu lipseam de la templu, mergeam la templul din Cetate. Religioşi nu am fost, dar datinile le ţineam. De fiecare sărbătoare, totul era aşa cum trebuie, ca la carte şi cu mâncărurile tradiţionale.

Am avut mulţi prieteni evrei. Una din prietenele mele a fost Spitzer Judit, sora lui Andrei Spitzer care a fost omorât la München. Când s-a întâmplat nenorocirea, în 24 de ore a primit paşaport ca să vină în Israel. A participat aici la înmormântare şi la şiva, a mers înapoi şi în scurt timp a emigrat în Israel.

Ai avut de suferit din cauza antisemitismului la Timişoara?

Foarte puţin, de la câte un om, nu era ceva de speriat şi puteam să îi răspund. Nu rămâneam datoare, aveam cu ce să-i închid gura respectivului. Nu s-a întâmplat de multe ori.

Când v-aţi hotărât să faceţi alia?

Îţi spun când mi-a venit ideea de a face alia. Fiica cea mare avea în jur de 14 ani, cea mică era cu 4 ani şi jumătate mai mică. Ne-am hotărât să le luăm biciclete. Mergeam foarte ţanţoş cu cele două fete pe biciclete, pe strada Ştefan cel Mare, în Fabric, şi a trecut pe lângă noi o pereche cu un copil; şi copilul s-a uitat aşa, cu durere de inimă, şi a spus: „Vezi, ele au bicicletă, eu de ce nu pot să am?” Şi am auzit când tatăl i-a spus: „Pentru că noi nu avem bani”. Şi asta m-a făcut să mă gândesc că o să fim iarăşi urâţi, pentru că ne descurcăm mai bine, pentru că putem să ne permitem mai mult. Deci s-a creat iarăşi o societate la nivel mai ridicat şi una care a rămas jos. Şi, de atunci încolo, am spus că nu mai vreau să rămân, că nu mai vreau să suport această ură.

În afară de asta, am văzut că nu au prea rămas evrei şi că, dacă vreau ca fetele mele să se căsătorească cu evrei, trebuie să o iau din loc, pentru că altfel nu o să găsească decât români. Deci asta a fost cea de-a doua motivaţie. Însă primul motiv de emigrare a fost acesta: diferenţa de nivel.

De ce doreai ca fetele să se căsătorească cu evrei?

În viaţa mea nici nu m-am gândit altfel, decât să fiu în societate de evrei. Şi societatea asta din jurul meu s-a făcut tot mai restrânsă, tot mai mică, până când am rămas noi doi şi încă câţiva care erau deja pe cale să plece. Dar, tot aşa ca şi părinţii mei, din cauza fricii că rămânem fără servicii şi nu ştim cât timp poate să ne ţină aşa, n-am îndrăznit decât atunci când a devenit foarte clar. Şi aşa am avut probleme, pentru că nu au vrut să ne dea drumul să plecăm; şi pe mine m-au dat afară din serviciu când am făcut cererea. În fiecare săptămână mergeam la audienţă la miliţie. „Ce se întâmplă? Ce se întâmplă? Cât mai trebuie să aşteptăm?” Era un miliţian, Vrăbeţ, nu ştiu ce grad a avut, dar ceva mare, la el mergeam. Zice: „Iarăşi ai venit? O să-ţi ajungă dosarul până în tavan”. „Dacă nu vreţi să ajungă, daţi-mi paşaportul!” El: „Dumneata ai început să construieşti aici ceva”. În acel moment, mi-am dat seama unde bate. Dar eu în viaţa mea nu am construit nimic acolo. La care i-am răspuns: „Dumneavoastră greşiţi, nu eu am început să construiesc, ci părinţii”.

La ce se referea el?

El se referea, probabil, la construirea socialismului ş.a.m.d. El la asta s-a referit, dar eu, ca să nu intru în conflict, am spus că nu eu am început să construiesc, ci părinţii, iar eu mă las, îmi ajunge. La care el nu s-a lăsat: „Uite, ştii ce? În definitiv, până la urmă o să primeşti paşaportul, dar aici ai prieteni, acolo nu o să ai”. La care am zis eu: „Aici nu mai am prieteni, acolo sunt deja toţi!”

Cât timp a trebuit să aşteptaţi?

Din ’76 până în ’80. În mai 1980 am plecat.

Din ce aţi trăit în acest timp?

Pe mine m-au dat afară. Mătuşa mea din Israel a avut un magazin de confecţii, unde venea să cumpere soţia ministrului sănătăţii israelian, Shemtov. Aşa, prin ea, am avut pile, ea a pus o vorbă bună pentru noi. Tot această mătuşă a intervenit să primim din Israel, la fiecare trei luni, un pachet. De fapt, ăsta era salariul meu, primeam un pachet în care erau diferite lucruri, primeam şi bani, 100 de dolari în fiecare lună, iar în pachete erau ori haine care se puteau comercializa, ori calculatoare mici, pe atunci la modă, care se puteau vinde foarte bine. Primeam câteva dulciuri pentru copii, dar baza era ceea ce se putea valorifica; şi din asta am putut să ne menţinem.

Când aţi părăsit ţara, ce aţi putut să luaţi cu voi?

70 de kg noi, iar copiii, 50 de kg fiecare. Însă când am terminat ulpanul şi când am găsit un serviciu şi o locuinţă, ne-au adus lăzile acasă, am despachetat, dar pentru fiica cea mică, nici cel puţin şoseta nu a mai fost bună, nu mai zic de haine. Am investit în haine, în rochii şi pantofi, dar absolut nimic nu am putut utiliza.

Cum te-ai simţit la Timişoara?

M-am simţit foarte bine. M-am simţit ca acasă, ăsta e adevărul, a fost bine şi ne-am simţit bine, dar majoritatea prietenilor erau evrei.

Cum te simţi aici, în Israel?

Aici mă simt de o mie de ori mai bine. Nu sunt cetăţean de rangul doi, am toate drepturile. Multe lucruri nu-mi plac, dar pot să le spun în gura mare. În România se spunea: E evreu, dar băiat bun! Când întâlneai pe cineva, de fiecare dată te întrebai cum te vede ca evreu, nu ca om. Aici nu există asta, trăiesc în patria mea!

Interviu realizat de Getta Neumann, Kiriat Bialik, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014