Într-un martie însorit, au venit la noi, într-un sătuc francez, cele două prietene din copilărie: Erica, din Israel; Dorith, din Germania. Ne-am plimbat, ne-am distrat şi ne-am amintit.

Erica este bine dispusă, plină de energie şi spirit întreprinzător, parcă ar putea să mute şi munţii din loc. Nu înţeleg cum are timp pentru toate: slujbă şi carieră, cei patru copii, părinţi, prieteni şi prieten, sport şi program de distracţii. Îmi spune: „Simplu. Nu am încotro”. O văd în acţiune: cu mintea clară, îşi fixează obiectivele şi priorităţile, elimină detaliile de prisos, firesc şi cu şarm. Nu cunoaşte stresul, nici lamentările – pentru aşa ceva nu are timp. Dăruieşte cu mărinimie dragoste şi prietenie, căci le are din belşug.

Mă numesc Erica Cohen Junger şi m-am născut în ianuarie 1961, la Deva, în casa bunicilor mei, dar am locuit cu părinţii în Timişoara. În primii ani, am copilărit la Deva, la bunicii mei, iar când am început şcoala, eram la ei în vacanţa de vară.

La bunici mirosea frumos

Ţin minte casa bunicilor mei. Era o atmosferă caldă, aveam mulţi musafiri. Bunica mea era casnică, era tot timpul la bucătărie, ţinea bucătărie caşer. Încă simt mirosurile din casă. Bunicului îi plăcea să povestească istorii din viaţa lui: cum a fost el soldat în armata austro-ungară, în Primul Război Mondial, cum a fost rănit, cum a fost câţiva ani prizonier în Siberia. A învăţat acolo puţină rusă. Avea multe poveşti comice şi era plin de umor. Povestea cum se mânca acolo, dintr-o cratiţă comună, mare, şi cum nu era voie să se ia carne din cratiţă decât atunci când bucătăreasa dădea semnalul. El era acolo prizonier nou, nu prea ştia regulile şi a început să mănânce şi tot lua din carne… Bucătăresei cred că i-a plăcut de el, cel puţin aşa povestea bunicul, şi tot îi zicea: Diri, diri, garupci. În traducere ar fi: Mănâncă, mănâncă, porumbelule.

Mergeam cu el în fiecare vineri seara la sinagogă, în Deva; şi, în timp ce el se ruga, eu mă jucam afară cu pisicile, pe scările sinagogii.

Se ţinea Şabatul, ţin minte, ne întorceam de la sinagogă şi intram în casă şi spuneam Git Iontev. Întotdeauna era acelaşi miros, lumânările erau aprinse de bunica şi ciolent-ul era în cuptor. Bunicul meu lucra ca ceasornicar, toată casa era plină de ceasuri cu cuc, fiecare cânta în alt fel. El lucrase la societatea Singer, unde a fost responsabil de vânzările maşinilor de cusut în toată Transilvania. Avea maşină cu şofer, dar, când a venit războiul, l-au dat afară şi a trebuit să înveţe alte meserii. Aşa a devenit ceasornicar.

Părinţii şi bunicii în timpul războiului

În timpul războiului, bunicul meu a rămas fără serviciu. O cunoştinţă de origine germană avea un cinematograf şi l-a luat acolo să zugrăvească. Bunicul meu i-a zis: „Dar eu nu ştiu să zugrăvesc, nu am făcut niciodată muncă din asta”. I-a zis: „Nu-i nimica. Ţine asta în mână şi fă aşa”. După aia, l-au dus într-un lagăr de muncă, dar nu ştiu multe amănunte. Pe mama mea şi pe fratele ei, Bandi, i-au dat afară din şcoală. Bandi a trebuit să măture strada şi a povestit că colegii lui de clasă treceau pe lângă el şi îşi băteau joc de el. Cu toate că erau colegi pe care îi cunoştea bine.

Cum era comunitatea din Deva pe vremea aceea? Erau încă mulţi evrei?

Era o comunitate mică, aşa, plăcută. Ţin minte şi Brit Mila al fratelui meu. Prima oară am văzut-o pe mama plângând. Era un grup de bărbaţi, femeile erau în altă parte, l-au luat pe fratele meu. E o amintire vagă, eu aveam şapte ani atunci. Şi ţin minte că mi-au plăcut prăjiturile şi am băut suc şi că totul s-a petrecut într-o cameră mică. Am trecut pe acolo acum un an – nu mai e templul. Sunt clădiri noi. Dar ştiu locul, era destul de aproape de centru. Cred că nu mai există nici comunitate la Deva.

Şi bunicii din partea lui tata?

I-am cunoscut mai puţin, bunicul a decedat când eram mică, cred că n-aveam nici un an. Locuiau în Fabric. Ţin minte ce-mi plăcea să mănânc la bunica, făcea întotdeauna supă de sfeclă roşie cu cartofi. Şi totdeauna avea în cuptor cartofi copţi. Cred că mă alinta, că eram prima nepoată şi-mi dădea să mănânc la fereastră. Stăteam la fereastră şi ne uitam cum treceau tramvaiele şi încerca să-mi dea cu lingura şi spunea: Iaaa… piros, piros villamos (un tramvai roşu, roşu) (Râde) Vezi ce amintiri am? Mă îndopa. Şi după aia: sárga, sárga villamos (un tramvai galben)… Şi aşa treceau tramvaiele de toate culorile. Asta era bunica din Fabric.

Unii au fost daţi afară din şcoală, din slujbă, au făcut muncă forţată sau au fost deportaţi. Nimeni din familie nu a fost deportat?

Ei au fost într-o zonă unde, probabil, se făceau pregătiri, dar nu s-a deportat. Bunicii părinţilor au fost deportaţi şi au pierit. Rude mai îndepărtate au fost deportate şi mulţi nici nu s-au mai întors. În familia bunicii mele din Deva erau paisprezece copii, din care au murit doi, iar din cei doisprezece au rămas şase; şase au pierit în Holocaust. Pe o parte dintre ei i-am cunoscut în Israel.

La bunicii din partea mamei ai cunoscut tradiţia iudaică. Cum era la voi acasă?

Mai puţin, sărbătorile le ţineam şi mergeam la Comunitate, dar nu mai era aceeaşi mâncare tradiţională şi nici obiceiurile nu se mai ţineau. Mama mea explică asta prin faptul că ea a fost studentă la Bucureşti şi s-a îndepărtat de casă.

Tatăl tău a fost la Liceul Israelit.

Da, iar tatăl tău i-a fost profesor.

Nu demult mi-a povestit tata ceva, prima oară când am auzit povestea asta. El era pe scările şcolii tocmai când a sosit un ofiţer neamţ într-o motocicletă cu ataş. L-a rugat să-l cheme pe director, ca să-l anunţe că se închide şcoala. A devenit apoi un spital… Cursurile au continuat în alte localuri. Am înţeles că au închiriat localuri particulare, unde au continuat studiile.

Cum au trăit părinţii tăi trecerea la comunism?

Tatăl meu era student şi a fost trimis să înveţe în Rusia comunistă, la Ivanovo, la şase sute de kilometri de Moscova. Studia la Politehnica din Timişoara, la Facultatea de energie electrică. S-a întors, a lucrat la Fântânele, la o centrală electrică, şi acolo a cunoscut-o pe mama mea, printr-o mătuşă care lucra şi ea la centrala aceea. Tatăl meu a lucrat la Întreprinderea de Reţele Electrice Timişoara.

Ce povestea despre anii de la Ivanovo?

Studenţia lui cred că a fost plăcută, avea prieteni, făcea sport. Şi-a făcut carnet de conducere pe autocamion, cât a fost student. S-a întors din Rusia pe o motocicletă. Şi mama mi-a povestit că venea să o ia cu motocicleta la rendez-vous. (…) Mama a studiat la Facultatea de Mine din Bucureşti. Ea a vrut să înveţe limbi sau aşa ceva, dar n-au primit-o, că era fată de burghez, avea „origine nesănătoasă”. De aceea s-a dus să înveţe unde a fost primită. Aşa a devenit inginer minier.

N-am ascuns că sunt evreică

Totdeauna am ţinut legătura cu Comunitatea şi cu sărbătorile. Ţin minte, mama ieşea de la serviciu să meargă de Iom Kipur, la templu, şi după aia se întorcea la lucru. Deci încerca să facă, bănuiesc, şi una şi alta. N-am ascuns că sunt evreică, mergeam la şcoală cu maţot de Pesah. Mulţi din clasă aşteptau să vin să împart în clasă maţot. Eu n-am simţit că trebuie să ascund ceva. Nu a fost o problemă.

Unde ai stat la Timişoara?

Am stat în spatele cofetăriei Violeta, pe Piatra Craiului, vizavi de biblioteca Politehnicii. Am fost la grădiniţa germană şi am tot plâns acasă că nu înţeleg ce se vorbeşte la grădiniţă. Şi, după primul an, după ce am început să înţeleg ce se vorbeşte, mama m-a mutat. I s-a făcut milă de mine.

Mergeam la Comunitate, învăţam şi ebraica, cu domnul Bergler şi cu tatăl tău. Eram şi la cor, la repetiţii de cor, îmi plăcea să mă duc. Mergeam acasă seara împreună, în grup, fiecare venea separat, dar plecam împreună şi discutam pe drum. Erau întâlniri plăcute şi ne pregăteam de sărbători şi era, aşa, o tradiţie. Era foarte natural să iau parte la toate aceste activităţi. Ţin minte, odată am plecat cu corul la Iaşi, am fost cu trenul, în vagon de dormit. Cred că a fost prima oară când am fost cu vagon de dormit într-o excursie lungă. Erau două compartimente, între care se putea deschide uşa şi cântam cântecele de la cor.

Fără jenă, fără teamă? Nu ai cunoscut antisemitismul la şcoală sau în timpul studenţiei?

Nu. Nici nu ne-a trecut prin cap că cineva ar putea să fie antisemit şi nici nu am auzit de incidente antisemite în acea perioadă. Nu ţin minte aşa ceva.

Ai fost în tabere de vacanţă cu Comunitatea?

Am fost o dată, la mare, la Vila Mira, la Eforie. A fost odată un concurs de Talmud oral la Bucureşti. Am luat premiul întâi. Mi-a dat Rosen o sumă destul de importantă, nu mai ţin minte suma. Au venit tineri din toate comunităţile să concureze.

Cum îţi aduci aminte de tatăl meu?

Totdeauna îmi zâmbea şi uneori mă mângâia pe faţă. Îţi dădea încredere şi transmitea simpatie. Avea carismă, multă autoritate şi ştia să ia hotărâri. Când intram la el în birou, era aşa, o atmosferă specială, el era cineva, avea o personalitate de conducător. Se simţea asta. Ţin minte şi acuma cum intram în birou în linişte şi cu respect; şi totuşi era plăcut. Îi plăceau oamenii, simţeam asta la el.

Mult mai târziu, când am venit odată în vizită, din Israel, am fost la el împreună cu prietena mea, Dorith. Ne-a invitat la el acasă, ne-a primit cu prăjituri, s-a bucurat să ne vadă.

De sărbători, se ţinea masă la cantină, de Pesah, îmi plăcea să-l aud cântând Szól a kakas már, aşteptam întotdeauna momentul. Era o atmosferă de mare veselie. Eram obişnuită să existe cineva care să conducă toată ceremonia. De când am plecat şi trebuie să facem în familie, este mult mai complicat. Am văzut că nu e atât de simplu.

Emigrarea în Israel

Ai început să studiezi medicina. Asta a fost prima ta opţiune.

Da, am ales medicina, era o meserie dorită, în ideea că poţi s-o practici oriunde în lume.

De pe-atunci te-ai gândit că într-o bună zi vei pleca?

Da. La noi în casă se vorbea despre plecarea în Israel, dar nu se găsea momentul potrivit, că trebuia terminat liceul. Şi, dacă am început facultatea, atunci facultatea şi după aia fratele meu trebuia să termine liceul, şi tot aşa… Până la urmă, am luat hotărârea singură.

Care erau motivele pentru emigrare?

Aveam rude în Israel şi voiam să trăim în ţara noastră. De multe ori discutam despre asta. Mama era mai nehotărâtă, din cauză că nu avea o meserie bună, era inginer minier şi nu credea că o să reuşească să profeseze în Israel. Şi din punct de vedere economic voiau să-şi îmbunătăţească situaţia; şi ăsta era un criteriu. Dar n-au luat hotărârea să plece.

Tu ai luat-o!

Recunosc. Aşa cum vedeam eu lucrurile, mi se părea natural că, dacă ai o intenţie, ea trebuie realizată cât mai repede. În afară de asta, cu cât reuşeşti mai repede şi mai devreme să intri într-o societate nouă, cu atât este mai bine şi mai uşor.

Ce te-a impresionat cel mai mult când ai ajuns în Israel?

Era o atmosferă plină de optimism, simţeai încrederea oamenilor în ceea ce construiesc. Era ceva pozitiv. Pe atunci nu aveam nicio responsabilitate, trebuia să mă ocup, de fapt, numai de mine. În decembrie ’82 am mers în excursie şi am făcut alia în februarie ’83.

Cât de mult ţi-a lipsit Timişoara, România?

Nu imediat, dar mi-a fost dor! După câţiva ani mi-au revenit amintirile şi atmosfera din Timişoara, şi străzile, şi clădirile… Mi-a fost dor de prietenele mele. Când s-a putut, am fost în vizită. Am fost de mai multe ori în Timişoara.

Cum te-ai simţit în vizită? Te-ai simţit acasă?

M-am simţit bine, nu ştiu dacă acasă, dar m-am simţit bine. De fiecare dată când am fost la Timişoara, am fost la Comunitate, dar era altfel, era schimbat. Nu poţi să întorci timpul înapoi, să te întorci la exact acelaşi punct din care ai plecat.

Timişoreancă, evreică, israeliancă

Există o mentalitate timişoreană?

Eu cred că şi în Israel evreii din Timişoara sunt cumva deosebiţi, cel puţin din punctul meu de vedere. Sunt, în majoritate, intelectuali, culţi, politicoşi, ţin cont de cei din jurul lor, au o anumită educaţie. De obicei ştiu şi mai multe limbi. Venim dintr-o zonă în care erau tot felul de naţionalităţi şi se vorbeau limbi diferite. Asta aud şi de la prietenii mei israelieni. Când întâlnesc în Israel timişoreni, simt cumva că ceva diferă, sunt altfel decât alţi evrei din România. Cred că au şi respect, mai multă răbdare cu cei care sunt altfel decât tine, toleranţă faţă de o altă naţionalitate. Cred că asta era specific pentru Timişoara.

Crezi că acest spirit timişorean mai există?

Cred că Timişoara este foarte schimbată faţă de cum o ţin minte: şi ca populaţie, şi ca mentalitate. Şi eu m-am schimbat şi văd totul cu alţi ochi. Şi Comunitatea e schimbată faţă de cum am lăsat-o eu – sau faţă de cum e în amintirea mea.

Ai patru fete. Ce le-ai transmis din ce ai primit de acasă, din Timişoara?

Am încercat să le transmit că studiile sunt ceva important şi că trebuie să fii politicos. Le-am spus de multe ori tot felul de poveşti de-ale mele, din Timişoara, ca să fie ceva, un fir care continuă de la o generaţie la alta. Toate fetele mele au vizitat Timişoara şi au fost la Comunitate. Tatăl tău ne-a invitat la o cină, la restaurantul Comunităţii. Era el şi numai familia noastră, era intim. A făcut o impresie deosebită asupra fetelor, le-a plăcut mult de el. În general, le-am zis fetelor să fie tolerante şi ele cu cei care nu sunt chiar ca ele. Le-am spus ce mi s-a spus mie: să te uiţi în farfuria ta şi nu în farfuria altora şi să încerci să-ţi îmbunătăţeşti situaţia ta, dar nu întotdeauna în mod relativ.

Cum au reacţionat fetele?

La tabieturile din Timişoara? Nu cu mult drag. Au zis: „De ce la tine trebuie să fie întotdeauna reguli şi totul trebuie să fie încadrat şi organizat?” Dar cred că au rămas cu ceva, eforturile mele se simt cumva, aşa cred eu.

Astăzi e vineri seara, tu eşti departe de casă. Ce ştii despre cum au petrecut fetele Erev Şabat?

Se pare că s-au descurcat foarte bine fără mine. M-am bucurat să aud că iau cina împreună şi când nu sunt eu acolo. Au avut chiar doi musafiri. Se pare că a fost bine. (Se aude muzică sinagogală, vocea unui cantor). Cum îl cheamă pe cantorul ăsta?

Shlomo Carlebach.

Ţin minte când a venit în vizită la Timişoara şi templul era plin, plin de oameni. Mi-am zis: „Uite ce fain e aici, ştii, nu e aşa, o sinagogă sobră, ci o sinagogă plină de muzică şi de veselie”. Uite, acum îmi amintesc şi de Deva, când mergeau împrejur cu Tora şi trebuia să mergem la un capăt să atingem şi mergeam la celălalt capăt, când veneau din cealaltă parte.

Era vesel.

Da. Mergeam la Sinagoga din Cetate. Maică-mea era sus. De Izkor, noi, tinerii, ieşeam afară şi stăteam acolo, pe trotuar, vizavi de Spitalul Militar.

Faci o diferenţă între tradiţie şi religie şi credinţă?

Eu mai mult cred în tradiţie; în credinţă, mai puţin. Suntem o familie hiloni, cuvântul ivrit pentru ateişti, nereligioşi.

Dacă ar fi să te defineşti ca evreu, ce anume îţi dă identitatea?

După părerea mea, tradiţia.

Te simţi mai mult israeliancă sau evreică?

Nu m-am întrebat asta niciodată. La ce te referi?

Ce te defineşte mai mult: ataşamentul faţă de tradiţie sau faţă de ţară?

Eu încerc să păstrez tradiţia cum am văzut-o în casa bunicilor şi părinţilor mei, adică nu în mod fanatic. Pentru mine, tradiţia trebuie să fie ceva plăcut, eu iau părţile bune. În acelaşi timp, sunt cetăţean israelian, vreau să reuşească Statul Israel, să avem o viaţă bună, cu toate greutăţile pe care le avem. Sunt evreică şi israeliană deopotrivă.

Interviu realizat de Getta Neumann, Esery, Franţa, martie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014