Învățământul evreiesc la Timișoara a început cu siguranță odată cu stabilirea primelor familii în oraș în secolul al XVII-lea, prin înființarea unor grădinițe (heder) şi şcoli religioase (ieşivot), chiar dacă nu avem o dovadă scrisă despre existența lor. În secolul al XVIII-lea instituțiile de învățământ sunt bine organizate, dar păstrează un caracter religios.
În 1917, din iniţiativa medicului dr. Alexander Marmorek şi cu sprijinul societăţii Hatikva, ia fiinţă prima grădiniţă evreiască, în care ebraica era predată ca o limbă laică. Acesta a fost un medic bacteriolog, care a fost trimis la Timişoara ca medic militar. Motivat de idealul sionist, Marmorek s-a angajat pentru crearea unui învățământ care să pregătească elevii pentru parcursuri profesionale laice. În 1918 s-a înființat în cartierul Iosefin prima şcoală primară israelită sub conducerea lui Leopold Fleischer, mai târziu s-a deschis şi a doua şcoală primară israelită în cartierul Fabric, unde, din 1927, Zoltán Székely (1883-1946) a fost director.
La începutul secolului al XX-lea, pericolul asimilării complete, prin care caracteristicile identitare sunt anihilate, dar și repetatele răbufniri de antisemitism trezesc în mulți evrei timișoreni dorința de a fonda școli superioare cu un învățământ laic, completat prin cursuri de ebraică și religie.
În 20 noiembrie 1918, comunitățile din oraș aleg un curatoriu care înaintează o cerere de aprobare a creării unui liceu israelit. Președintele era avocatul dr. Adolf Vértes, liderul comunității din Cetate.
În 4 noiembrie 1919, pe baza doar a unei autorizații orale, Liceul Confesional Israelit își începe activitatea pentru 650 de elevi și eleve, 401 băieți și 249 fete, din care 70 de copii neevrei, cu un sistem de coeducație și limba de predare maghiara. Entuziasmul este imens, atmosfera fiind de pionierat. Nu există localuri adecvate, lipseşte mobiliarul, materialul didactic și multe altele. Clasele sunt repartizate în spații aflate în imobile situate în diferite cartiere ale orașului Timișoara, de exemplu, în săli din Palatul Lloyd, în sala festivă a Comunității din Cetate, în clădirea Institului Politehnici, în săli puse la dispoziție de către alte școli, care, cu bunăvoință, cedează și table și bănci.
Programa școlară este cea de stat, cu 2-3 ore de religie și istoria evreilor în plus. În 2 ianuarie 1920 se emite autorizația Nr. 23527-1919 de către Resortul Cultelor și Instrucțiunii din cadrul Consiliului Dirigent pentru Transilvania, Banat și Ținuturile Ungare, Cluj. „In temeiul dispozițiunii de lege XXX din 1883, a hotărârilor Marei Adunări Naționale din 1 decembrie 1918 din Alba Iulia, prezentându-se cu prilejul vizitei mele în Timișoara la 28 septembrie 1919 deputația Comunităților de cult israelite din Timișoara, am luat la cunoștință înființarea unui liceu confesional israelit pe lângă următoarele condiții…”.
Printre condiții, cea mai dificilă a fost obligația de a adopta limba română ca limbă de predare, pentru că marea majoritate a profesorilor şi a elevilor nu o stăpâneau. Abordarea conducerii liceului a fost pragmatică. În anul 1923, limba română devine limba de predare obligatorie şi se renunță la coeducație. Liceul cuprinde trei școli: Liceul Teoretic de Băieți, Școala Superioară de Comerț (numit deseori „Liceul Comercial”) şi Gimnaziul de Fete.
În 1923 se construieşte un imobil propriu, clădit din fonduri proprii, din colecte și donații, bd. Mihai Eminescu. Arhitectul este Gideon Neubauer, iar arhitectul Jakab Klein supervizează lucrările. În 1928, clădirii i se adaugă încă un etaj, unde va funcționa Liceul Comercial, iar Liceul pentru Băieți și Gimnaziul de fete se instalează la parter. În același an se ridică, din cauza afluenței elevilor din localitățile din jur, internatul de băieți pentru 60 de elevi.
Liceele în anii 1940-1944
La 29 august 1940, decretul guvernului Gigurtu limitează la 6% accesul elevilor evrei în şcolile medii şi în universităţi, iar în şcolile elementare de stat elevii evrei urmează a fi primiţi numai în limita locurilor disponibile după înscrierea elevilor creştini. Evreii sunt excluşi din învăţământul profesional. Decretul lege din 11 octombrie 1940 exclude toți profesorii și elevii evrei din şcolile de stat și particulare. Cursurile continuă, dar şcolile nu mai au dreptul să emită diplome recunoscute de stat. Edificiul liceului este rechiziționat, la fel internatul. În 1942, clădirea devine sediul Chesturii Poliției Timișoara.
Sfârșitul învățământului evreiesc la Timișoara
După 23 august 1944, măsurile legislative antievreiești sunt abrogate și liceele își recâștigă dreptul de a elibera diplome. Se organizează sesiuni de examene speciale pentru elevii evrei care nu au putut să se prezinte la examene între 1940-1944 (Legea Voitec).
Nivelul academic excelent al absolvenților instituției explică faptul că mulți dintre aceștia au devenit personalități în diferite profesii, muncind, creând și fiind utili oriunde s-au așezat. Oameni de știință, cercetători, profesori universitari în diverse discipline, scriitori, poeți, jurnaliști, medici, ingineri, contabili, ei au probat asimilarea de vaste cunoștințe, o ținută morală impecabilă şi deprinderea coabitării în societățile multiculturale.
Liceele își încetează activitatea în 1948 ca urmare a reformei învățământului, prin care se desființează școlile particulare și confesionale. Învățământul evreiesc a continuat până în anul 1958 sub forma unei școli de stat, cu limba de predare idiș.
Duioșia și recunoștința foștilor elevi ce se regăsesc în poveștile lor despre Liceul Israelit depășesc cu mult în intensitate nostalgia absolvenților altor școli. Nu este greu de înțeles. Într-o lume care o luase razna, într-un sistem în care valorile umaniste se prăbușiseră, liceele erau o oază de cultură și de integritate morală pentru tineretul evreiesc. Propunând un exemplu de demnitate și de încredere în om și în omenie, transmițând valori autentice pe tot parcursul existenței lor, liceele israelite au devenit un important capitol în istoriografia orașului și, îndeosebi, a evreilor timișoreni.
Scurtă prezentare pe baza studiului „Liceele Israelite din Timişoara. Între memorie şi istorie‟, de Getta Neumann.