Manuscrisul textului redactat de Tibor Weiss, 1998

În 1898, Ştefan Geml, fratele lui Iosif Geml care a devenit mai târziu primar, a primit autorizaţia să înfiinţeze o farmacie la Timişoara, în cartierul Cetate. Farmacia „Arany Kereszt” (Crucea de Aur), a zecea din oraş, s-a deschis la colţul dintre strada Mercy şi Piaţa Losonczy (sau Domtér, din 1919, Piața Unirii), într-o casă din secolul al XVIII-lea. Tatăl meu, care obţinuse diploma de farmacist la Budapesta, în 1898, a cumpărat farmacia în 1907, de la văduva lui Ştefan Geml, care o administrase atât de dezastruos, încât a lăsat în urmă numai datorii. Doamna Geml şi-a luat rămas bun de la tata cu cuvintele: „Un evreu va avea poate mai mult noroc decât soţul meu”.

În 1910 clădirea a fost demolată şi în locul ei s-a înălţat o construcţie frumoasă cu trei etaje, în stil modern. Nu cunosc vechea clădire şi nici farmacia de atunci, eu fiind născut în 1909. În încăperea spaţioasă şi luminoasă din farmacia nouă, mobilierul splendid, din lemn de cireş, era bine pus în evidenţă. (…) În timpul construirii, farmacia a continuat să funcţioneze pe piaţă, într-o căsuţă de lemn, iar locuinţa noastră era la etajul 3.

În 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, tata a fost recrutat, iar farmacia a fost condusă de József Maszeletes care era scutit de serviciul militar. Faptul că în 1919 România a trecut sub administraţia românească nu a provocat schimbări fundamentale. Tatăl meu crescuse într-un sat românesc şi vorbea româneşte.

În 1932 am obţinut la Universitatea din Cluj diploma de farmacist, dar tata a hotărât să invăţ toate chiţibuşurile meseriei la un alt specialist decât el. Timp de trei ani am lucrat în farmacia lui Dezsö Merkler şi de abia în 1936 am ajuns să activez în farmacia familiei. Colaborarea cu tatăl meu a fost întotdeauna plăcută şi fără fricţiuni.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au început măsurile antisemite. La sfârşitul anului 1941 s-a numit un supraveghetor pentru fiecare farmacie proprietate evreiască. Simţeam că se apropie sfârşitul. La noi a venit o tânără farmacistă româncă. Sarcina ei era să supravegheze stocul de marfă. Seara lua cheile şi le aducea înapoi a doua zi dimineaţa, dar, desigur, nu îi dădeam toate cheile. Părinţii mei, locuind în aceeaşi casă, au reuşit într-o noapte să salveze o parte din marfă prin ieşirea din spate. Întreprinderea nu a fost fără risc, dar a reuşit! De altfel, farmacista nu ne-a făcut neplăceri şi nu ne-a deranjat în activitate. S-a adeverit că era fiica şefului jandarmeriei din Timişoara, care ne-a convocat pe tata şi pe mine şi a încercat să ne sperie prin ameninţări.

Nu ne-a surprins faptul că, în 23 aprilie 1942, tuturor farmaciştilor evrei li s-a retras autorizaţia. Nu era o expropriere totală, trebuia să predăm cu un inventar marfa şi localul, dar nu mobilierul. Am ştiut dinainte cine va fi proprietarul: Viorica Heyer, născută Ionescu. (…) Soţul ei, Mihály Heyer, a servit în armată ca farmacist căpitan. Nu pot să scriu decât lucruri bune şi frumoase despre doamna Heyer: nu numai că mi-a permis să lucrez la ea până s-a putut, dar a şi închiriat de la noi mobilierul din farmacie, ceea ce a reprezentat un venit important pentru noi.

În 23 august 1944 România a întors armele şi s-a alăturat Aliaţilor în lupta împotriva Germaniei naziste. Ca urmare, măsurile antisemite au fost abrogate. Totuşi a durat şapte luni până tata a reprimit farmacia. Doamna Heyer s-a comportat corect şi ne-a restituit marfa pe care i-o predasem. Tata era deja grav bolnav şi, în ianuarie 1946, a murit la vârsta de 70 de ani. Eu am fost recunoscut fără probleme ca moştenitor legal.

Apoi au survenit mari schimbări în politica internă a României. Guvernul postbelic de coaliţie a fost răsturnat de Partidul Comunist. La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost silit să abdice şi să emigreze. În 1948 Partidul Comunist a preluat puterea.

În iunie 1948 guvernul a naţionalizat băncile, fabricile şi instituţiile de asigurări. Ştiam că în curând va veni rândul farmaciilor şi am început să lichidez stocul. În 2 aprilie 1949 s-au naţionalizat toate farmaciile din oraşe, celor din sate le-a venit rândul mai târziu. Măcinic, cel care a fost desemnat să supravegheze predarea inventarului, a fost un om foarte cumsecade. La percheziţia din casa noastră nu s-a găsit nimic. Nu s-a găsit, pentru că nu am ascuns medicamente.

Acţiunea de naţionalizare a avut un aspect interesant. Farmaciştii care erau membri de partid au fost convocaţi seara la centrul Partidului Comunist, reţinuţi până dimineaţa şi de abia atunci li s-a spus despre ce este vorba. Îmi închipui că ei şi familiile lor au petrecut o noapte de groază.

Din 48 de farmacii, la Timişoara au rămas 15, printre care şi a mea. A devenit farmacia de stat numărul unu. Eu am fost numit şeful unei alte unităţi şi, astfel, după 42 de ani, legătura familiei noastre cu farmacia „Arany Kereszt” a încetat. După căderea lui Ceauşescu speram să primesc despăgubiri. Dar, în loc de asta, statul român a vândut farmaciile expropriate abuziv. Farmacia mea funcţionează în prezent în mâini private, sub numele de „Hygea”. Până la sfârşitul anului 1998, drepturile proprietarilor expropriaţi abuziv nu au fost recunoscute.

Note

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a măsurilor antisemite, în fiecare farmacie proprietate evreiască s-a numit întâi un supraveghetor, apoi, pe data de 23 aprilie 1942, tuturor farmaciștilor evrei li s-a retras autorizația de a-şi exercita profesia. Ca toți bărbații evrei între 18 şi 50 de ani, Tibor Weiss, fiul lui Sándor, a prestat muncă obligatorie. A fost trimis – ironia sorții – să lucreze într-un detaşament de muncă în Odessa, unde nu mai trăiau evrei, pentru că evreii din oraş au fost masacrați de către militari români între octombrie 1941 şi ianuarie 1942.

După 23 august 1944, măsurile antisemite au fost abrogate, dar farmacia a reintrat în posesia familiei abia în aprilie 1945. În ianuarie 1946, Tibor Weiss a devenit proprietar în urma decesului tatălui său. Existența sa de „capitalist” a durat doi ani. În iunie 1948, guvernul Petru Groza a „naționalizat” (adică a confiscat fără nicio compensație) băncile, fabricile şi asigurările, iar în 2 aprilie 1949 s-au naționalizat toate farmaciile din orașe.

Andrei, fiul fiul lui Tibor Weiss, născut în 1938, a avut de suferit în timpul şcolarității, fiind considerat „fiu de capitalist”. Din cauza unor formalități administrative, farmacistul Weiss şi urmaşii săi nu au obținut despăgubiri.

Sursa

Manuscrisul lui Tibor Weiss (1909-2005), tatăl lui Alon Gal (Andrei Weiss) – Interviuri – precum şi fotografiile mi-au fost puse la dispoziţie de Anath Hanit (Aniko Weiss), fiica lui. Farmacia a avut un destin tipic pentru întreprinderile evreieşti din secolul al XX-lea.

Textul redactat de Tibor Weiss a fost publicat în volumul Destine evreieşti la Timişoara, de Getta Neumann. Editura Hasefer 2014.