Acasă > Istoria Evreilor din Timișoara > Anii 1940-1944 > Evrei din Timişoara la muncă obligatorie

Zvi Benedek: fotografie şi notă pe verso.

Anti Katz, Israel, prezent în fotografie, susține că fotografia a fost făcută la muncă voluntară in cimitirul evreiesc din Timişoara. Amintirea lui este probabil exactă, altfel nu se explică cum tinerii puteau să se fotografieze cu Steaua lui David pe care au format-o cu uneltele lor, în timp ce erau la muncă obligatorie. 

Riki Friedmann:

De la stânga la dreapta: Jos, şezând: Jaulus J., frații Mişu şi Andor Katz, Sepsz? şi Glück.

Rândul 2. În genunchi: Donci Basch, Dezsö Kreutzer, Markusz Morgenstern, Dolfi Schubert, Tibi Benedek (fratele lui Zvi Benedek).          

Rândul 3. În picioare: Gyuri Schaffer, Riki Friedmann, Erik Löbl, Ivan Lorencz, Majsi Farkas, Miki Mellinger, Laci Goldschmidt, Biber?, Laci Harmath.

Riki Friedmann:

Șezând: Benedek Zoli (Zvi), Mellinger Miki, Katz Andor, Schaffer Gyuri.

În genunchi: Benedek Tibi, Lorenz Ivan, Friedmann Riki, Mihailovici Hary.

În picioare: Biber?, Katz Misu, Goldschmidt Laci, Jaulusz J., Schuberth Dolfi, Lobl Erik, Basch Donci, Kreutzer Dezsö, Harmath Laci, Morgenstern Markusz, Farkas Majsi, Sepsz.

Riki Friedmann: Kaufmann Jancu, Goldmann Gyuri, Friedmann Riki, Klein Erwin.

Riki Friedmann:

În față: Schaffer Gyuri, Teszler Milu, Albahari M, comandantul (a fost un om foarte bun), Genuth Fishi, Gajdusek Joska, Mager Gyuri, Schlesinger?, Benedek Zvi.

În rândul din spate: primul? al doilea?, Löbl Erik, Morgenstern Markusz, Reiter Dodi, Ösztreicher Laci, Katz Andor.

Riki Friedmann:

Primul rând: Braun, Klein (farmacist, el a fost sanitarul nostru), Hajdu (comandantul), Zobbel, Kohn, Lax.

Rândul 2: Benedek Zvi şi Friedmann Riki (amândoi cu şapcă), Sperger Laci cu pălărie, Katz A., Erdös Feri, cu ciocanul mare în mână.

În spate: Brauch Mellinger, Weinberger Feri, Iritz Jóska, Goldmann Gyuri

Riki Friedmann:

Primul rând: Braun, Klein (farmacist, el a fost sanitarul nostru), Hajdu (comandantul), Zobbel, Kohn, Lax.

Rândul 2: Benedek Zvi şi Friedmann Riki (amândoi cu şapcă), Sperger Laci cu pălărie, Katz A., Erdös Feri, cu ciocanul mare în mână.

În spate: Brauch Mellinger, Weinberger Feri, Iritz Jóska, Goldmann Gyuri

Riki Friedmann:

Benedek Zvi ridică cu ranga un bolovan. Foto: Riki Friedmann

Riki Friedmann a fost împreună cu Zvi Benedek la muncă obligatorie. S-au reîntâlnit şi au continuat să fie buni prieteni în Israel.

Cele şapte fotografii au fost făcute de Zvi în anii 1943-1944, în diferite lagăre de muncă obligatorie pentru evrei. Am să încerc să scriu câte ceva despre fiecare în parte, îmi amintesc, privindu-le, parcă ar fi fost ieri. Majoritatea persoanelor care apar în fotografii nu mai sunt în viață. Sper însă că, scriind numele lor, poate urmaşii, copiii, nepoții sau prieteni mai tineri, vor recunoaşte pe unii.

În pepiniera oraşului am lucrat în anul 1943, am făcut grădinărie, cu sapa şi lopata, dar numai câteva săptămâni. Apoi am fost repartizați la locuri de muncă în oraş şi împrejurimi. După un scurt timp am fost trimişi, un grup de tineri, evrei de vârsta mea – eu nu împlinisem 18 ani – la cariera de piatră Lucareț, la vreo 50 km de Timişoara. Mergeam la Topolovățul Mare cu trenul, apoi pe jos, pentru că în Lucareț nu era gară. Nu am avut condiții proaste. Eram cazați în 3 sau 4 case țărăneşti care au fost recvirate în acest scop, unii, printre care Feri Erdös, locuiau într-o moară părăsită la marginea satului, unde, îmi amintesc, erau bufnițe sub acoperiş.

Detaşamentul era  alcătuit din cca 50-60 de evrei, între 18 şi 55 de ani. Dimineața ni se spunea ce aveam de făcut, dar uneori nu terminam. Mâncarea era bună, pentru că aveam un bucătar, noi făceam si treaba lui, iar el rămânea în sat ca să gătească pentru noi. Ba aveam chiar şi un brutar. În fiecare a doua zi primeam o jumătate de pâine, brutarul era un anume Schwartzmann.

Noi, tinerii, încă necăsătoriți, am suportat mai uşor situația în care ne aflam, în schimb cei mai vârstnici erau îngrijorați, ştiindu-şi familia, soția, copiii, fără sprijin material şi moral. Însă în anul 1944, situația militară pe toate fronturile ne-a dat speranța că înfrângerea Germaniei hitleriste se apropie şi atunci vom fi eliberați. Spre marele nostru noroc, asta s-a întâmplat în 23 August 1944.

În carieră am lucrat la piatră, diferite faze de lucru, la care am fost instruiți de muncitori calificați – țăranii din sat. Apoi duceam pietrele cu tractorul cu remorca la gară la Topolovăț, le încărcam, le descărcam. În fiecare detaşament am avut şi un commandant evreu care, de obicei, a fost cândva ofițer în armată. El făcea legătura între detaşament şi comandantul român. Șeful carierei a fost un inginer care nu prea s-a ocupat de noi, îi convenea să stea cu prietena lui la sat, în timp ce Timişoara era bombardată. El a predat comanda meşterului carierei, un sârb cu numele Gruici. Un om simplu, întors din America, după primul război mondial, unde a învățat această meserie. Era câteodată mai sever, altădată mai puțin, dar în general, s-a purtat omeneşte. Țăranii din sat, care lucrau pentru plată, s-au purtat foarte frumos cu noi. Știu că erau locuri, unde a fost foarte greu – la Pâncota (lânga Arad), de exemplu, sau în Hațeg, apoi în Moldova. Acolo se dădea o jumătate de ceapă şi ceva mămăligă. Mulți au fost trimişi la construcții de şanțuri anti-tancuri, unul sau doi timişoreni s-au şi înecat în Siret. Unul era vărul lui Gräber Ernö, nu-mi aduc aminte de numele lui. Tatăl meu a fost la Câineni (la 60 de km de Râmnicu Vâlcea), lucra la calea ferată.