Impactul tehnologiei digitale a schimbat total felul în care receptam lumea. Mai ales vizual, dar e greu de-a te adresa unui domeniu în zilele noastre fără a te găsi în plin spaţiu digital. Evident, a schimbat şi practica picturii, a graficii şi a sculpturii. În grafica publicitară, în filme de animaţie, în clipurile muzicale, în efectele speciale din filme, în prezentările proiectelor arhitecturale, în clipurile de introducere la emisiuni de televiziune, tehnologia digitală e de acum acceptată, fără alternative. Şi a atins un nivel de calitate fascinantă. În arte, valoarea digitalului a fost pe deplin acceptată în lumea Muzicii, dar şi Arta Plastică face progrese în această direcţie. În viitor cele două arte se vor întrepătrunde, se vor completa. Atât artiştii digitali cât şi cei tradiţionali se folosesc de computer şi au diferite programe (software) la dispoziţie pentru aşi desfăşura activitatea. La marile târguri de artă (Frieze New York, Veneţia, Basel, Istanbul, etc.) se văd multe realizări pe platforma digitală. Unele au denumiri ca Net-art, Virtual Reality, Digital Installation, etc. Multe au şi un component de interactivitate, adică cer participarea publicului pentru a-şi atinge ţinta atât estetic cât şi politic sau social. Aici trebuie menţionat un fapt important şi anume că arta digitală, prin specificul ei de-a fi virtual sau multiplicabil, în cazul că e extras pe un suport material, e opusă sistemului commercial al artei, folosirii artei ca monedă curentă şi ca placă turnantă a marilor manevre financiare.

Există două paradigme în crearea de imagini digitale. Una este cea în care tot ce se vede pe ecranul computerului e creat acolo, fie în 2D, fie în 3D şi există foarte multe programe cu care se pot construi corpuri, adăuga texturi, efecte de lumină şi culoare, etc. Deci se creează un obiect artistic care există în lumea virtuală şi computerul e un fel de fereastră prin care vedem sau fotografiem acel obiect. Celălalt model este cel în care se importă imagini din diferite surse cum ar fi internetul sau scanarea unor fotografii, picturi, texturi, desene etc. Apoi procesate, manipulate cu ajutorul “sculelor” din programul folosit (în cazul meu Photoshop), ele ajung să semene cu picturile clasice pe pânză. Acest model a fost folosit deja în 1985 de Andy Warhol pe computerul Commodore Amiga (pentru cine mai ţine minte) pentru a crea acele serii de portrete ale celebrităţilor care l-au făcut celebru.

Eu am ajuns la arta digitală în cadrul carierei mele în televiziune. Fără modestie, pot spune că am fost printre primii în lume care a folosit Virtual Reality ca mijloc de-a implanta oameni într-un spaţiu virtual şi crearea iluziei că se mişcă firesc având totodată posibilitatea de a introduce elemente mobile şi date informative. Prima dată când publicul a văzut în direct această performanţă a fost în cadrul Alegerilor Prezidenţiale din SUA la televiziuna CBS, rezultat al colaborării mele cu firma Orad din Israel. Această firmă e şi cea care a creat tehnologia pe care o vedem la reluările din tenis sau fotbal. În ziua transmisiei evenimentului emoţionant al trecerii în Noul Mileniu, televiziunea israeliană a fost în întregime virtuală, deci digitală.

M-am născut la Timişoara în 1945. Rădăcinile mele aici sunt adânci. Eu am strămoşi deja în 1860, după documentele mele, dar cine ştie, poate sunt şi mai vechi. Ca orice copil am început să desenez. Când mama mea a văzut că figurile mele încep să semene cu oamenii dimprejur, m-a dus la profesorul Podlipny. Pentru evaluare. Am fost declarat talentat şi că voi fi pictor cu siguranţă. Despre Podlipny se poate vorbi ore întregi. Pentru mine el e şi azi modelul Artistului. Ţin minte că mi-a spus odată că talentul se vede şi după cum speli pe jos. Deci am făcut asta de multe ori la el în atelier şi o făceam cu mult “talent”. Ar mai fi şi altele de povestit dar dacă încep, nu mai termin.

După terminarea Şcolii de Muzică şi Arte PLastice, în 1964, m-am prezentat la Bucureşti la Institutul de Arte Plastice şi la admitere am căzut cu success. Am venit acasă simţindu-mă ca Sisif. Norocul meu a fost că s-a deschis un post de pictor-executant la Teatrul Maghiar. M-au primit şi aici am descoperit scenografia. După un an m-am prezentat din nou la Bucureşti şi în 1971 am absolvit cu 10 şi mi-am început calea ca scenograf, cale care azi se numeşte carieră. 49 de ani. În teatru am lucrat cu cei mai mari regizori ai generaţiei mele, dar singurul geniu adevărat a fost Aureliu Manea. Azi, Teatrul din Turda îi poartă numele, dar e prea puţin cunoscut de tineri. Dacă ar fi existat pe atunci tehnologia digitală am avea ocazia să revedem spectacole la care publicul aplauda în picioare timp de minute lungi. Au fost şi spectacole la care publicul ieşea din sală înainte de sfârşit, oripilat. Un geniu singular.

În 1976 am emigrat în Israel. Din 1977 până în 2012 am fost angajat la Televiziunea Israeliană ca Senior Production Designer şi am făcut sute de programe în toate genurile. Trecutul meu în teatru m-a calificat să particip la cele mai ambiţioase producţii cinematografice. Drame, seriale istorice, comedii etc. Am colaborat strâns cu un regizor pe nume Ram Loewy care în Israel e în spitz. Filmul “Bread”, (” Pâine”) a luat premiul Italia, cel mai prestigious premiu în televiziunea europeană. În 1989 mi-am luat concediu şi am petrecut un an în Canada. Acolo am făcut câteva filme publicitare şi un film de lung-metraj. În toţi anii am predat cursuri de scenografie la universităţi în Israel şi în Canada. Din când în când am lucrat şi în teatru. La Tel-Aviv, la Haifa, la Ierusalim.

Locuiesc la Ierusalim, am o nevastă (Mariana) care, după ce în România a fost actriţă, a devenit o fotografă profesionistă şi a lucrat la Muzeul Israel din Ierusalim timp de 12 ani şi, după sejurul în Canada, a lucrat la Institutul de Arheologie până la pensionare. Avem două fete căsătorite şi 6 nepoţi. În 2012 m-au pensionat sau, cum spun americanii, m-am retras. Adică, am coborât de pe cal. Căutând să scap de bătrâneţe şi de pliciseală, mi-am găsit refugiu în Lumea Informaţională. Aşa s-au născut zeci de imagini digitale, apoi sute. O parte am publicat în albume tipărite la o editură americană (Blurb) şi aşa, una sau două, au ajuns pe mâna profesorului Victor Neumann, directorul Muzeului de Artă Timişoara. Acum, mărite şi printate, imaginile mele vor fi prima expoziţie de artă digitală la Timişoara, în cadrul muzeului. Pentru mine este o onoare.

Starea mea de spirit când îmi fac lucrările se îndreaptă spre poetic, filozofic şi teatral. Mai puţin spre politic. Temele mele revin în diferite forme, dar sunt fără un timp determinat şi fără o ancorare în local sau naţional. Mă interesez de ciclul vieţii, de vârste, de timp, de relaţii, de spaţiu, de formă, de culoare. Încerc să reconstruiesc lumea “reală” din fragmente şi rămăşiţe. Asta înseamnă, din punctul meu de vedere, o lume divizată, fragmentată, haotică şi insensibilă. Dar totuşi interesantă. Rolul artistului ar fi, după mine, să dea răspuns la întrebări fără răspuns. De multe ori soluţia vine prin întoarcere la origini, la marii maeştri ai trecutului. Alte dăţi te laşi în voia instinctului aşa cum o făceai în copilărie. Desenezi şi laşi mâna să gândească şi să conducă în locul capului. În general, mi se spune că lucrările mele sunt sumbre, întunecate. Mărturisesc că mă simt atras de două curente: de EXPRESIONISM, datorită tragismului şi de curentul DADA, pentru că a adus în artă conceptul de absurd şi de umor. Personajul pe care l-aş alege să mă reprezinte ar fi Buster Keaton. În creierul meu funcţionează două sinapse. Una e legată de contactul îndelungat cu lumea teatrului şi a filmului unde m-am mişcat printre actori, regizori, scriitori, filozofi, critici. Cealaltă e lumea artelor şi a civilizaţiei vizuale care ne invadează viaţa. Mă mişc între cele două sinapse ca şi cum m-aş deplasa dintr-un loc în altul în propriul meu salon. Accesul uşor şi imediat la resurse, acest produs secundar al Erei Digitale şi al a democratizării culturii, a creat uneori conflicte. Această “Coincidentia Opositorum” între clasic şi modernul urban şi consumerist, precum şi caracterul ei efemer, care mi-e familiar din cariera mea anterioară, m-au atras spre Arta Digitală. Tehnic se mai numeşte şi Mix-Media sau Multi-Media. La o inspecţie atentă, se va vedea din nou interesul meu pentru rămăşiţe şi fragmente. Reconfigurate în “situaţii” noi după un scenariu imprecis, puse în ciocniri-întâlniri neaşteptate, se materializează în imaginile pe care le prezint acum într-o expoziţie. Spaţiul Galeriei Muzeului de Artă Timişoara, care mie îmi aminteşte de o capelă, va pune o lumină nouă şi va pune la încercare puterea lor de-a exista în lumea reală.

Titlul expoziţiei e “MOARA de IMAGINI”. Pentru mine acest titlu exprimă atât semantic cât şi semiotic ideile pe care le-am formulat în rândurile de mai sus. Dar iată, i-am povestit unei rude de-ale mele care trăieşte în Scoţia despre expoziţie şi despre titlu. Răspunsul lui m-a lăsat cu gura căscată. Mi-a scris că eu probabil nu ştiu dar acel strămoş, pe nume David Salzberger, era proprietar, pe la 1860, a unei mori. Deci eu sunt cel de-al doilea Salzberger care are o moară la Timişoara.

Paul Salzberger    E-mail: psalzberger@gmail.com    Tel: +972-0523588869

Ierusalim 3/11/2020