I-am cunoscut pe Tomi şi pe Rolla cu ocazia reuniunii timişorenilor din mai 2011, la Haifa. Tomi, decanul comitetului de organizare, dădea sfaturi şi împăciuia cu discreţie; Rolla, din penumbră, îsi spunea cu vioiciune părerea. Un an mai târziu am petrecut câteva zile împreună cu ei, în apartamentul lor din Haifa. Dimineaţa, Tomi consultă ştirile pe internet, de la BBC la New York Times şi Haaretz, apoi, la micul dejun, îi raportează Rollei esenţialul. Se cunoscuseră la un concert, la Timişoara, au descoperit că au multe să-şi spună, iar după 65 de ani de căsnicie fericită subiectele de conversaţie nu au secat.

Ne retragem în biroul mic, cu fotografii de familie pe perete, care îi evocă pe cei ce nu mai sunt şi afirmă prezenţa nepoţilor şi a primei strănepoate. Cu vocea molcomă şi domoală, Tomi descrie, analizează şi pune în scenă întâmplări de demult, cu acuitate, inteligenţă şi umor, prin prisma înţeleptului care a văzut şi a înţeles multe.

Am să-ţi fac autobiografia mea, în principal din perspectiva apartenenţei mele la evreitate. M-am născut în 1925, la Timişoara, în aceeaşi casă în care s-a născut, în 1917, fratele meu, Ioan: el, ca cetăţean maghiar, iar eu, ca cetăţean român. Între timp, Timişoara trecuse din Austro-Ungaria în România.

Un copil evreu în anii 1930-1940

Părinţii mei m-au înscris în şcoala primară israelită din Iosefin, unde director era răposatul Fleischer, pe care poate l-ai şi cunoscut, un om deosebit, la fel ca şi soţia lui, care era învăţătoare la clasa a treia. Şcoala era foarte bună; dar, când era să trec în clasa a patra, ne-am mutat din locuinţa din strada Ion Ghica într-o locuinţă pe strada Doja, care era prea departe de această şcoală. Atunci m-am înscris în şcoala primară de stat, din Piaţa Lahovari. Colegii erau români, maghiari, germani, de tot felul, reprezentând compoziţia etnică de atunci, din Timişoara. Profesorul Olaru, directorul şcolii, era un om care a ştiut să menţină un bun echilibru şi o atmosferă plăcută.

De abia când am mers la liceul de stat Loga, am început să fiu tratat altfel de elevi, dar mai ales de unii dintre profesori. La început nu înţelegeam motivul, dar încet-încet mi-am dat seama că profesorul de limba română avea o purtare antisemită, pe urmă că profesoara de botanică-zoologie era net antisemită, după aceea a devenit evident că profesorul de caligrafie-desen era antisemit, la fel, profesorul de istorie-geografie. Vorbeau cu noi, cu elevii evrei, cu o anumită rezervă şi ne dădeau note mai slabe decât meritam. Profesorul de istorie-geografie nu i-a dat niciodată unui evreu o notă mai mare de opt. Asta era în anii 1936-1938. Eram patru sau cinci evrei într-o clasă de patruzeci de elevi, cam zece la sută, atât cât era proporţia populaţiei evreieşti în Timişoara. A devenit şi mai clar în 1938, când a ajuns la putere guvernul Goga-Cuza, un guvern antisemit. Primar al oraşului Timişoara a fost numit atunci profesorul nostru de istorie-geografie, un membru important în partidul Goga-Cuza. Nu m-am mai mirat (râde) că era antisemit, nici de cum s-a purtat cu noi.

1936. O fotografie simbolică: 3 băieți la patinaj, Tomi Laszlo (stânga) cu Heinzi (în mijloc) şi Feri. Heinzi devine elev la Liceul German Banația şi, sub influența ideologiei naziste, rupe relațiile cu prietenii evrei. Se înroleaza în armata germană si cade pe front. Feri se îmbarcă în 1944 pe vasul Mefkure spre Palestina. Vaporul este scufundat de un submarin german. Tomi a emigrat în Israel.

Cum se comportau ceilalţi elevi faţă de voi?

Depindea de educaţia pe care au primit-o acasă. Câţiva şi-au manifestat antisemitismul, dar nu în mod violent. Unii erau indiferenţi, mulţi erau de-a dreptul prietenoşi. Noi ne-am creat un grup din ce în ce mai mare de elevi prietenoşi. Această prietenie a fost oarecum şi interesată, pentru că noi eram elevi buni şi aveau interesul să colaboreze cu noi, pentru că noi îi ajutam. Interesant este că atmosfera s-a îmbunătăţit, notele la fel. Am devenit premiant şi am fost primul la admiterea din clasa a patra în a cincea. În această perioadă, România a trecut de la un guvern aşa-numit democratic-liberal la unul dictatorial. Dar dictatura regelui Carol nu a fost o dictatură antisemită, aşa că legislaţia antisemită introdusă de guvernul Goga-Cuza a fost anulată imediat după demiterea acestui guvern. Ca urmare, antisemitismul a scăzut într-o oarecare măsură, relaţiile cu ceilalţi elevi s-au normalizat. Schimbarea politică a avut o asemenea influenţă încât, de exemplu, profesorul de desen şi caligrafie a început să mă prefere de-a dreptul. Eu desenam bine, scriam frumos şi aveam întotdeauna zece la el. Deci nici atitudinea profesorilor nu a fost constantă.

A venit anul 1940 şi m-am dus să mă înscriu pentru clasa a cincea de liceu, foarte mândru că am reuşit primul la admitere. La secretariat mi s-a comunicat că au primit ordin de la Ministerul Învăţământului să nu mai primească elevi evrei în şcoală. În septembrie 1940 au ajuns la putere Antonescu şi guvernul legionar. Una dintre primele lor legi a fost excluderea tuturor evreilor din toate instituţiile de învăţământ. Au urmat dispoziţii ca evreii să fie excluşi din anumite profesiuni, iar în altele să fie treptat înlocuiţi. Fratele meu, care, în vară, primise licenţa de avocat, nu a putut profesa avocatura şi a trebuit să devină muncitor la o fabrică, unde cu greu l-au acceptat, iar tatăl meu, care era directorul unei mici întreprinderi comerciale, a trebuit să împartă funcţia cu un român numit pentru românizare şi a primit, peste el, un controlor din partea legionarilor. Au urmat lovitură după lovitură. Eu am fost dat afară din şcoală, dar norocul meu era că în Timişoara exista Liceul Israelit. La secretariatul liceului Loga mi s-a spus amabil: „Liceul Israelit funcţionează mai departe, poftim actele, te duci la ei”. Aşa ne-am dus cu toţii la Liceul Israelit şi am fost primiţi cu mare căldură. Acest liceu a fost pentru noi mult mai mult decât un liceu, a fost un cămin cald, ceea ce nu pot să uit.

Vreau să amintesc ceva care m-a impresionat mult. În ziua aceea, am ieşit împreună cu doi-trei băieţi în parcul de lângă liceu, ne-am aşezat pe o bancă, eram trişti. Deodată s-au apropiat doi dintre vechii mei colegi, doi dintre cei care ne înjuraseră şi ne provocaseră în ultimii patru ani. Ne aşteptam ca de abia acuma să ne provoace, că uite, au ajuns la putere şi de acum înainte pot să ne înjure în public. Dar au venit la noi şi ne-au spus: „Am auzit ce s-a întâmplat, nu vă mai puteţi înscrie în şcoala noastră. Să ştiţi că ne este ruşine. Noi n-am vrut asta, noi nu ne-am gândit la asta. Ne pare rău de cum ne-am purtat până acum! Şi să ştiţi că noi suntem convinşi că nu va dura mult şi o să devenim din nou colegi.”

Emoţionant şi surprinzător pentru acele vremuri!

Un moment pe care nu am putut să-l uit. De aia îţi şi povestesc. Interesant este că au avut dreptate, deoarece, patru ani mai târziu, m-am înscris la Politehnică şi m-am întâlnit cu o parte din foştii colegi de liceu; iar cu unul am fost coleg la serviciu încă mulţi ani şi în relaţii foarte bune. Au fost tot felul de oameni, şi mai răi şi mai puţin răi.

Toleranţa, în Timişoara, fusese la modă faţă de evrei, faţă de protestanţi şi chiar şi faţă de români. (Râde) Glumesc. Timişoara din copilăria mea şi, în mod special, cea de dinainte de 1934 era renumită pentru toleranţa reciprocă. Duşmăniile au început odată cu înfiinţarea Grupului Etnic German. Acesta a implementat duşmănia care a ajuns la culme în anii ’40, când s-a manifestat duşmănos chiar şi faţă de români.

Perioada Liceului Israelit a coincis cu o perioadă de legi antisemite, care veneau ca o grindină. Ne-au luat casele. Nu numai că ne-au luat casa, dar ne-au şi dat afară din casă. Am fost obligaţi să ne mutăm undeva, la marginea oraşului. Norocul nostru că am găsit o locuinţă în care am supravieţuit, în acei patru ani, în condiţii civilizate. Ne-a costat bani, dar tata nu a fost dat afară din întreprindere, că au avut nevoie de el şi pentru că directorul secundar, care a fost numit alături de el, a realizat că merită să colaboreze cu tata şi nu l-a împins să plece. După război, tata l-a reţinut ca angajat, drept recompensă pentru modul frumos în care s-a purtat. Deci, ne-au dat afară din locuinţă. Ne-au luat aparatele de radio. Maşină n-am avut, dacă am fi avut, ar fi confiscat-o. Ne-au confiscat bicicletele. Ne-au luat tot ce-au putut. Au introdus o mulţime de impozite speciale pentru evrei. Pe urmă a venit munca obligatorie. Fratele meu a fost dus în detaşament de muncă. Eu am scăpat, pentru că nu aveam încă optsprezece ani. Ni s-a interzis să mergem la operă, la teatru, la cinematograf, în toate localurile publice. Norocul nostru că era un mic ştrand care se chema Igiena, unde aveam voie să mergem. Evreimea se ducea la acest ştrand, astăzi nu mai există, era lângă Uzina Electrică. Acolo am petrecut două vacanţe de vară.

Liceul Israelit a fost un cămin cald şi bun

Liceul Israelit a fost, ţi-am spus, un cămin cald şi bun, unde s-au întâlnit toţi elevii daţi afară din diverse licee, în general elevi buni. Profesorii erau excelenţi, mulţi dintre ei au fost profesori în şcolile de stat şi era clar că un profesor evreu era primit la un liceu de stat numai dacă era foarte bun. Aşa am avut parte de Frucht, care a fost înainte profesor la Liceul Piarist, de Marika Neumann, de la Liceul de Stat, o matematiciană şi o profesoară cu totul deosebită, şi încă mulţi alţii. Am vorbit despre ei în textul meu în amintirea profesorilor, scris cu ocazia întâlnirii clasei noastre, din 1995. Aveam un Cerc cultural care, în acei ani, era centrul de cultură pentru tot tineretul evreu. În fiecare sâmbătă, veneau nu numai elevi din liceu, ci şi foşti elevi, trei, patru, cinci generaţii de foşti elevi, pentru că era singurul loc unde puteai să discuţi pe teme culturale. Din acest cerc au ieşit oameni care au devenit personalităţi în cultura românească şi maghiară, ca, de exemplu, regizorul Taub, scriitorii Deák Tamás, Szász János, Bodor Pál, Löwy Károly şi alţii. Era un loc de manifestare şi de pregătire culturală de mare valoare în momentele acelea grele. Se prezentau lucrări originale, eseuri, povestiri, analize, se făcea muzică. Bernhard Rothenstein, ulterior profesor universitar de fizică la Universitatea din Timişoara, era una dintre stelele acestui cerc cultural, dar nu prin fizică sau matematică. El ne declama din mari poeţi germani şi ne povestea despre diverse piese de teatru. Nu pot să uit acei ani!

În afară de domnişoara Neumann şi de dragul nostru Frucht, au mai fost oameni deosebiţi, fiecare în felul lui. Unul a fost profesorul Hauben. Se povestea că e îngrozitor de sever, dar s-a dovedit a fi un profesor excepţional. Un moment de neuitat pentru mine a fost când ne-a spus: „Să ştiţi că istoria nu constă numai din evenimente, bătălii şi domnitori, istoria înseamnă şi modul în care au trăit oamenii. Cărţile şi lecţiile de istorie de obicei neglijează asta. Am citit o carte, spunea el, care vorbeşte despre viaţa în oraşul din antichitate, în oraşul grec şi roman.” La care eu i-am spus: „Cartea se cheamă Cité antique şi a scris-o Fustel de Coulanges”. El a fost entuziast: „Cum de ai citit cartea asta?!” Alt profesor bun a fost Deznai care a devenit mai târziu profesor universitar la Cluj. Ne-a predat germană în anii în care limba germană era limba duşmanului şi a ştiut să o predea astfel încât să înţelegem frumuseţea limbii şi a literaturii germane. N-a fost o treabă uşoară, normal, nu? Germana era limba duşmanului. Când vedeai soldatul german pe stradă, simţeai repulsie. Când vedeai revistele germane, aveai repulsie. Era normal, pentru că s-au purtat aşa de urât!

Unul dintre profesori era un tânăr subţire şi simpatic, proaspăt absolvent al seminarului rabinic din Budapesta. A predat religia într-un mod original, în aşa fel încât religia, până atunci ceva plictisitor şi impus, prin el a devenit o plăcere. Era rabinul Neumann care pe atunci era începător, apoi a devenit prim-rabinul oraşului.

Povesteşte-mi despre rabinul Neumann, tatăl meu.

Cu rabinul Neumann am rămas în relaţii de prietenie şi după război, deşi direcţia noastră era cu totul diferită. Eu eram total „vândut” uzinei electrice şi el era total „vândut” Comunităţii care era în scădere. Domeniile de activităţi pentru evrei s-au restrâns. Prima măsură a fost interzicerea organizaţiilor şi activităţilor sioniste, mulţi sionişti au fost închişi. Singurul lucru care era tolerat era viaţa religioasă şi rabinul Neumann a exploatat acest lucru. El a menţinut viaţa evreiască prin serviciile divine din sinagogă, prin cursuri de limbă şi de istorie a evreilor. În acele vremuri, el a devenit o lumină pentru evreimea din Timişoara. Aşa a fost toată viaţa lui. Toată lumea l-a apreciat, chiar şi cei ca mine, care nu erau credincioşi. Mie îmi plăcea linia lui, pe lângă faptul că îmi era simpatic ca om. Erau oameni care nu erau de acord cu el, pentru că nu era destul de ortodox, ori că era prea dispus la compromisuri faţă de regim. Dar nu avea încotro. Toţi capii de biserici au făcut compromisuri cu regimul. şi au avut dreptate. Dacă nu făceau, nu puteau realiza nici măcar atât cât au realizat. Aşa au putut supravieţui comunităţile religioase. A fost un lucru deştept şi util faptul că rabinul Neumann a fost în foarte bune relaţii cu ceilalţi şefi de biserici din Timişoara; şi eu l-am apreciat în mod special şi pentru asta. El avea grijă de toată lumea. Am avut nevoie de pască, am găsit pască. Am avut nevoie de vin pentru Pesah, am găsit vin pentru Pesah. Pentru el nu era aşa de important că eu nu eram deosebit de credincios. Pentru mine religia era tradiţie, era amintire, dar nu era centrul vieţii mele.

La un moment dat am ajuns la un „conflict” personal cu tatăl tău. Poate ţi-am mai povestit, dar ţi-o mai spun încă o dată. Era ziua în care m-am căsătorit cu Rolla. Şi eu am făcut căsătorie religioasă, şi el a făcut. Eu am făcut, pentru că bunicul lui Rolla era rabinul micii Comunităţi sefarde în Timişoara, care avea un mic templu ceva mai mare decât camera asta. Şi, în cinstea lui, a trebuit să facem ceremonia la sinagogă, pe lângă căsătoria la sfat. Am avut o mare adunare de tineret: fostul Zsidlic şi toată societatea noastră de atunci, din care o parte mai sunt şi astăzi în viaţă. În aceeaşi zi era nunta rabinului Neumann la Singoga din Fabrik. Din cauza lui, cantorul de la templul din Fabrik, vărul lui tata, nu a putut veni la noi, pentru că era nunta rabinului, cu care era şi foarte bun prieten. Poate îl ţii minte, Weiss Jenö, foarte bun cantor.

Era 9 mai 1948.

Aveam aceeaşi dată de căsătorie şi primii noştri copii s-au născut foarte aproape unul de altul. Gabi, în 11 decembrie 1950, şi tu… (în ianuarie 1949.) Atunci eşti cu un an mai mare decât Gabi.

Aşa că ăsta a fost „conflictul” meu cu el.

1948. Nunta lui Tomi şi Rolla în sinagoga sefardă din cartierul Fabric, Timişoara. La începutul anilor 1950, comunitatea sefardă îşi încetează activitatea, iar sinagoga este închisă. În anii 2000, clădirea a fost transformată într-o biserică adventistă. (n.n.)

Situaţia, în timpul războiului, a devenit din ce în ce mai grea. Când am împlinit optsprezece ani, în decembrie 1943, am fost mobilizat la muncă. Norocul nostru era că cei care nu împliniseră nouăsprezece ani erau repartizaţi în detaşamente locale, deci puteam locui acasă. Programul era de nouă ore de lucru pe zi. Dacă ne prezentam la 5 dimineaţa, 5 plus 9 e 14, după-amiaza o aveam liberă. Liceul a organizat cursurile pentru clasele superioare în orele de după-amiază, de la două la şapte. Ajungeam cu întârziere, dar ajungeam. Şi-aşa rămâneam până seara la liceu… Profesorii, bineînţeles că nu ne luau aşa de strict. Dacă întârziam, ziceau: „Bine că ai venit măcar acum”. Şcoala a fost flexibilă, ne-a ajutat, ne-a dat material, ne-a dat cărţi. Evident, prima oră am pierdut-o aproape cu toţii. Ne-au ajutat să o recuperăm şi am reuşit să încheiem clasa a opta, bineînţeles fără bacalaureat, că pentru noi nu s-a făcut comisie de bacalaureat, iar şcoala nu avea autorizaţia să emită niciun document oficial.

Anii 1943-1944: muncă forţată şi bombardamente

1943-1944 au fost anii detaşamentului de muncă, muncă grea, muncă de hamal, de zidar… În iarnă am lucrat în calitate de fochist la centrala de încălzire a prefecturii, unde aduceam cărbune din curte şi scoteam zgura din cazan. Îţi dai seama ce muncă era, dar am făcut-o bucuros, că am rămas acasă, chiar dacă trebuia să mă scol dimineaţa la patru, ca la ora cinci să aprind focul. Situaţia, între timp, s-a tot înrăutăţit; dar lucrul de care ne-a fost cel mai mult teamă, deportarea, nu s-a produs. Nu mai aveam radio, unii dintre noi nu mai aveau nici telefon, mergeam la vecinii creştini să ascultăm Radio Londra sau Radio Moscova. Am urmărit războiul prin ştirile din Londra şi din ziare; iar din compararea lor ne-am dat seama care e situaţia reală. (Râde) Interesant era că şi din ştirile germane puteam să înţelegem ce se întâmplă, pentru că am învăţat limbajul lor: de exemplu, ce însemna „regrupare organizată”. Însemna că au mâncat bătaie. (Râde) Ştiam şi noi, şi ei.

Era interesantă relaţia noastră cu tineretul german. Eu am avut un foarte bun prieten german de la vârsta de şapte sau opt ani. Acest prieten a rupt brusc relaţia cu mine, pentru că s-a înrolat în Hitlerjugend, ca aproape toţi tinerii germani. Se considerau superiori, umblau în uniforme germane, cântau marşuri germane şi dispreţuiau pe toată lumea. Relaţiile lor cu evreii s-au întrerupt, iar relaţiile cu ceilalţi s-au înrăutăţit. Printre tinerii germani au fost totuşi unii care s-au făcut că nu ştiu nimic: s-au întâlnit cu noi, vara au petrecut zile şi zile, jucându-se împreună cu noi în diverse curţi, dar nu în public, ca să nu fie văzuţi de alţii.

Tineretul german avea, din 1943, dreptul de a alege să intre ori în armata română, ori în armata germană. Era la alegere. Nu ştiu dacă ştii acest lucru.

Nu, nu ştiu.

Un tânăr german, la vârsta de 18 ani, deşi era cetăţean român, putea să se înroleze în SS, conform convenţiei dintre guvernul german şi guvernul român. Erau mari unităţi SS cu voluntari din Banat şi din Ardeal. Majoritatea tineretului german alegea SS, sub presiunea socială şi politică. Germanul care nu se ducea în armata germană era rău văzut de colectivitatea germană, era efectiv condamnat. În al doilea rând, viitorul lui de soldat în armata germană era mult mai bun decât în armata română. Totul era mult mai bun: îmbrăcămintea, mâncarea, cazarea, pregătirea militară, armamentul. Numărul de morţi şi prizonieri din armata germană era mult mai mic decât cel din armata română, pentru că erau mult mai bine pregătiţi. Românii au avut pierderi mult mai mari decât germanii, din toate punctele de vedere, mai mulţi morţi şi prizonieri, pentru că erau mai prost organizaţi, mai prost dotaţi, mai prost conduşi. Aşa că germanul avea tot interesul să servească în SS, şi nu în armata română. Naţionalismul a jucat un rol, dar şi interesul individual. Erau şi îndoctrinaţi, dar nu sută la sută. Soldatul german din SS, când venea acasă în concediu, la Timişoara, venea la plimbare cu mine şi-mi povestea cum a fost la Stalingrad; iar eu ştiam multe de la prietenii mei români şi germani, care îmi povesteau altceva decât se scria în ziarul german.

S-au păstrat prieteniile cu români, cu germani?

S-au păstrat. Nu cu toţi, dar cu mulţi. Ungurii şi sârbii au manifestat o prietenie caldă faţă de noi, ca o reacţie faţă de duşmănia celorlalţi. Cea mai mare parte a românilor au fost binevoitori. Nu toţi, dar mare parte. Acest lucru s-a simţit şi în detaşamentul de lucru, unde o parte din personalul de supraveghere s-a purtat omeneşte cu noi. Mai cu seamă spre sfârşit, din vara lui ’44, când noi lucram la construcţia de buncăre, în Timişoara, relaţia a devenit bună. În aşa măsură încât, în iulie ’44, soldaţii români ne spuneau: „Prefaceţi-vă că munciţi. Noi vă păzim şi o să vă anunţăm când vine cineva să vă vadă; n-o să fiţi multă vreme robi aici”. Şi noi întrebam: „De unde ştiţi?” „În armată se vorbeşte…”

Am avut un comandant foarte rău în ’44, care bătea oamenii şi îi condamna la pedepse. Acesta a plecat şi a venit altul mai tolerant. Pe lângă comandantul militar, am avut un comandant tehnic, un maistru german, care s-a purtat cu noi deosebit de onorabil. Odată, m-a ales pe mine şi pe încă un prieten şi ne-a spus: „Voi doi, urcaţi-vă în căruţă şi veniţi cu mine, că avem o treabă în oraş”. Ne-am aşezat în căruţă şi-am mers cu el. Unde crezi că am ajuns? La el acasă! Avea o casă mică pe Calea Girocului, unde sunt multe case familiale cu grădină. Ne-a zis: „Am o mulţime de caise, culegeţi-le, mâncaţi cât vreţi şi duceţi acasă cât puteţi”. Ca să vezi ce atmosferă era în Timişoara! Pe lângă câini şi ticăloşi, erau foarte mulţi oameni de treabă.

Şi să ştii că nu am uitat acest lucru. În 1953-1954, când eram deja şeful sectorului de reţele la întreprinderea de electricitate, am avut lucrări de reparaţii la reţelele din Calea Girocului. M-am dus să inspectez personalul care lucra pe teren. Am vizitat pe bicicletă diverse locuri de muncă. Am ajuns în Calea Girocului şi mi-am amintit că maistrul Taub a locuit acolo. M-am gândit: „Hai să văd dacă mai recunosc casa!” Sigur că am recunoscut-o! Am bătut la uşă, am intrat şi l-am întrebat dacă mă ţine minte. A zis: „Da, da’ nu ştiu de unde”. (Râde) I-am spus că vreau să văd dacă mai are caise ca acelea pe care le-am cules mai demult. A început să râdă. Şi am avut o discuţie foarte plăcută. I-am spus că nu pot să uit cât de de treabă a fost el cu noi! M-a invitat la masă, că era ora prânzului, şi a fost un moment de-a dreptul emoţionant pentru toată familia lui.

Cum ai trăit bombardamentele din septembrie 1944?

A venit momentul critic, când unităţile germane se apropiau de Timişoara, iar armata sovietică nu ajunsese încă până la Timişoara. Armata română, în Timişoara, avea cca 400 de oameni; erau nepregătiţi, dar, de bine, de rău, ştiau să tragă cu puşca. O unitate germană puternică, bine înarmată, înainta dinspre Belgrad prin Moraviţa şi se apropia de Timişoara. O parte din evreimea din Timişoara a fugit din oraş pe jos, cu căruţe, cu trenuri, cum a apucat, spre Lugoj. Fiecare cum a apucat. Familia noastră a fost primită de două familii de unguri, care ne-au ascuns în pivniţă. Germanii au ajuns la intrarea din Calea Şagului şi au început să se bată cu puţinii români care au aşezat o mitralieră şi un tun antitanc. Nemţii nu ştiau cât de puţini sunt ăştia. (Râde) Românii au rezistat o oră sau două. Între timp, o unitate de elită rusă de la Caransebeş s-a aşezat pe renumitele Studebaker şi a venit la Timişoara. Eu i-am văzut pe stradă, ca toţi tinerii. Am numărat camioanele, erau 52, în fiecare camion erau 15-20 de soldaţi şi tot trupe de elită. Fiecare soldat cu mitralieră şi fiecare camion, cu un tun antitanc după el. S-au oprit în Piaţa Libertăţii şi ne-au întrebat: „Unde sunt nemţii?” I-am dus în Fratelia, că acolo se băteau nemţii. A început o bătălie care a durat trei zile, până au sosit unităţi de întărire sovietice, care au obligat unităţile germane să se predea.

Noi am stat în pivniţă la familia Schweiger, aveau nume german, dar erau unguri. Ascultam tunurile şi rachetele şi tremuram: Cine câştigă? Au câştigat ruşii. Am citit pe internet versiuni după care trupele româneşti i-au respins pe germani. Nu e adevărat. Eu i-am văzut pe români cât de puţini erau. Puţini, dar foarte curajoşi, aveau un curaj aproape de nebuni. Erau oameni care şi-au dat seama că, dacă nemţii intră în Timişoara, oraşul va fi distrus şi va fi transformat în ruină. A fost un fapt eroic că le-au făcut faţă nemţilor, dar ruşii au fost cei care i-au bătut. Am avut noroc.

Mai este o chestie nostimă. În curte la Politehnică era atunci un teren de sport, care acuma cred că nu mai există: Arena de sport Politehnica. Ei, pe terenul ăsta era o baterie de 4 tunuri de 150 de milimetri pentru studenţii de la Politehnică, anul I şi II, ca să facă exerciţii de artilerie, să înveţe cum se montează, se demontează şi cum se trage. În mod normal, nu se trăgea de acolo. Dar în zilele alea ei au tras cu aceste tunuri peste oraş! Erau câţiva tehnicieni foarte buni, care ştiau să dirijeze tirul peste oraş; şi au tras spre Fratelia, unde erau nemţii. Îţi dai seama: au tras peste Elisabetin, unde eram noi şi auzeam obuzele cum vâjâiau! Ruşii trăgeau sute de catiuşe, era ceva înfiorător să auzi. Nemţii s-au speriat de obuzele alea grele, s-au speriat de ruşi şi au fost învinşi.

Ce noroc au avut Timişoara şi evreii din Timişoara!

Am avut noroc!

Am scăpat. Dar acum ce mă fac?

În 23 august 1944, au venit vecinii şi ne-au spus: „Oameni buni, veniţi la noi, la radio, s-auziţi ce se întâmplă!” Am aflat că totul s-a schimbat, iar legile antisemite au fost anulate încă în noaptea aceea.

Dar să revin la soarta mea, că, prin soarta mea, vezi şi soarta altora. Am supravieţuit în detaşamentul meu de muncă şi am avut un noroc fantastic, de care mi-am dat seama numai în ziua de 24 august. Dimineaţa am primit ordinul de mobilizare pentru detaşamentul de lucru de la Doaga, ordin pe care prieteni şi colegi de-ai mei îl primiseră cu luni în urmă. Eu aşteptam cu groază: „Când primesc eu?” La Doaga era un detaşament foarte greu, se construiau buncăre între Siret şi Prut, în ideea că ruşii vor înainta şi buncărele vor fi un fel de Linie Maginot pentru România. Când am primit eu ordinul, detaşamentul Doaga nu mai exista, nici legile antisemite. M-am uitat la data când a fost emis: aprilie 1944. Ordinul nu a ajuns la mine, pentru că ei aveau adresa veche, din strada Doja, iar numele era scris greşit, Laszlo Nicolae, că numele meu este Laszlo Toma Nicolae. Şi nu l-au găsit pe acest nefericit Laszlo Nicolae (râde) decât pe 24 august! Am avut mare noroc! M-am întâlnit cu colegii mei, care au venit acasă, din Doaga, 800 de kilometri pe jos. Când ruşii au spart frontul, detaşamentul s-a destrămat, dar nu mai era nici autobuz, nici tren, nu mai era nimic. Au venit cum au apucat, s-au suit pe un camion, pe un tren de marfă, au venit pe jos până acasă, morţi de foame, obosiţi, murdari, plini de păduchi, nişte amărâţi! Mi-au povestit. Când au ajuns acolo şi au întrebat unde sunt wc-urile, le-au arătat: „Pe câmp.” „Şi cum faci?” „Iei un par, te duci acolo…” „Şi pentru ce trebuie parul?” „Ca să te ţii de el şi să goneşti câinii.” Astea erau condiţiile!

Fratele meu fusese în detaşament extern, timp de câteva luni. A avut şi el noroc, că a fost într-un detaşament mai „onorabil”, la Predeal. Erau cam sub ochii lumii şi nu i-au chinuit prea mult. A primit „carnet de scutire”, pentru care tata a plătit o mulţime de bani; şi, pe baza acestui carnet, avea dreptul să lucreze ca muncitor calificat într-o fabrică. Aşa a învăţat meseria de strungar şi frezor. Era mândru, că a fost foarte apreciat.

Ca strungar, dar el avea diplomă de avocat!

El demult avea diplomă de avocat, din 1940.

Bun, am scăpat. Dar acuma ce mă fac? Am terminat liceul, nu aveam bacalaureat, nu aveam nimic. Norocul nostru că s-a făcut comisie de bacalaureat pentru toţi evreii care au făcut şcoala în România şi nu au putut să se prezinte la bacalaureat. S-a numit o comisie la Arad, pentru absolvenţii liceului din Timişoara şi ai liceului din Arad. Repede, repede, hai la Arad. Dar cum să te duci, că, între timp, Aradul a fost ocupat de unguri?! Noroc că ruşii i-au dat afară pe unguri; toată ocupaţia maghiară din Arad a durat cam o săptămână. Dar asta le-a fost de ajuns, ca să dea ordin ca evreii să meargă în ghetou şi să pună steaua galbenă. O săptămână au fost la putere! Asta a fost una dintre primele lor dispoziţii.

Am ajuns cu chiu, cu vai la Arad. Gândeşte-te că Arad-Timişoara, cu trenul, durează cam 40 de minute. Noi atunci am făcut o zi. Am plecat de dimineaţă cu un tren de marfă, care s-a oprit peste tot, apoi s-a întors, că, între timp, au venit nemţii şi au bombardat. Am ajuns seara, ca să constatăm că nu suntem la Arad, ci la Aradul Nou, pentru că podul dintre Arad şi Aradul Nou fusese aruncat în aer. Ne-am dus pe jos din Aradul Nou la Arad. Norocul nostru că aveam mulţi prieteni şi fiecare a dormit la câte un prieten. Eu am fost primit de familia Friedland. Cu Fredi Friedland am fost coleg un an de zile la Timişoara. Acum stă la Tel Aviv. Am stat la ei, nu pot să uit cât de bine a gătit doamna Friedland, care s-a purtat cu mine ca o mamă. Dar nu prea am dormit, că bombardau nemţii Aradul şi în noaptea aceea am stat în adăposturi. Îţi închipui cât de nedormiţi ne-am dus la examen! Dar am trecut, am primit diplomele, ne-am întors fericiţi la Timişoara.

Ce ne facem? Dacă nu ne înscriem la facultate, ne mobilizează la armată, pentru că armata română, între timp, s-a aliat cu ruşii. Visul meu a fost să merg la Politehnică. Am aflat că peste o săptămână era sesiunea. Eram destul de bine pregătit, pentru că, în timpul celor patru ani, am învăţat foarte serios matematică şi fizică, mulţumită domnişoarei Neumann şi unor colegi mai în vârstă, ca de pildă Rothenstein, care a venit şi ne-a ţinut cursuri speciale. Nu pot să uit literele lui, că erau litere… care de care, ca nişte perle erau! Ne-a predat trigonometria. Până azi ţin minte trigonometria pe care ne-a predat-o el atunci!

Ne-am prezentat la Politehnică, noi, colegii mei din an, dar şi tinerii din anii superiori, care de trei-patru ani aşteptau să se înscrie la Politehnică. Nu s-a prezentat o generaţie, ci cinci generaţii, din 1940 până în 1944, care primiseră de curând diploma de bacalaureat. Ne ducem la Politehnică şi ne spune secretara: „Nu vă putem primi”. „De ce?” „Avem ordinul Ministerului Învăţământului din septembrie 1940: elevii evrei nu pot să fie primiţi.” „Bine, dar nu ştiţi că s-au schimbat lucrurile?” „Ştim, dar ordinul e ordin şi un ordin nou nu ne-a parvenit încă.” Ceea ce nu era de mirare, că atunci nu mergea nici tren, nici telefon, nimic nu funcţiona. Timişoara era bombardată sau mitraliată aproape zilnic de germani. Era debandadă. Ne-am dus acasă foarte trişti.

Unul dintre noi, care era deja om mare în Partidul Comunist, s-a dus la prefect, care era şi el membru în Partidul Comunist, prefect nou-numit, Valeriu Novacu. Era în octombrie ’44. Comuniştii erau în guvern. Guvernul era un guvern de coaliţie, comuniştii nu erau la putere, dar aveau deja un cuvânt de spus. S-a dus la Valeriu Novacu să se plângă. În seara aceea, toţi am primit telefon acasă, să venim imediat cu actele că: „Pardon, am greşit”. (Râde) Ne-am prezentat şi cei mai mulţi am trecut. Nu numai că am trecut, dar primii nouăsprezece din primii douăzeci erau elevii de la Liceul Israelit.

Atât de bine pregătiţi eraţi!

Gândeşte-te că unii se pregăteau de patru-cinci ani. Nu a fost o întâmplare că au fost printre primii.

Succese, până la un punct

Atunci au început anii de revoluţie totală. Politehnica era încă politehnica veche, care funcţiona bine, dar mişcarea comunistă a început deja să introducă structuri noi. Tineretul evreu era în mare fierbere. Unii evrei s-au orientat spre emigraţie, alţii s-au orientat spre comunism. Eu am fost printre cei care s-au îndreptat spre comunism. Eram convins că socialismul şi comunismul rezolvă şi problema noastră şi că, intrând într-o epocă de dezvoltare a ţării, vom avea şi noi locul nostru.

Era singura ideologie care oferea o soluţie.

Nu era singura, mai era sionismul. E adevărat că oferta sionistă era încă slabă. Până în 1948 nu a existat statul Israel şi emigraţia era ilegală. Greutăţile efective de plecare şi de aclimatizare erau mari. Fratele meu şi cu mine ne-am gândit că, în primul rând, vrem să ne facem meseria. Ştiam că, dacă vom pleca în Israel, nu ne vom face meseria, pentru că trebuia să învăţăm ebraica, şi nu vom lucra neapărat în domeniul nostru.

Eu credeam că evreii au un viitor în socialism. A durat un timp până când mi-am dat seama că am greşit. Şi, când mi-am dat seama, era târziu. Am greşit nu numai ca evreu. Am greşit din toate punctele de vedere, pentru că Partidul Comunist a devenit foarte repede un partid dictatorial. Dacă erai înscris în partid, nici nu puteai să-ţi dai demisia. Din Partidul Comunist n-a mai fost ieşire decât prin excludere şi cu consecinţe foarte grave pentru cel exclus. Am învăţat să tac din gură, să mă concentrez asupra activităţii mele profesionale şi să nu caut niciun fel de avansare pe linie de partid. Începând din 1946-1947, mi-am redus profilul politic şi am mers numai pe evoluţia profesională, pentru că mi-am dat seama că, profesional, am totuşi viitor. România a intrat într-o fază de dezvoltare industrială rapidă şi avea nevoie de mulţi ingineri. Viitorul meu era asigurat din punct de vedere profesional. Ceea ce nu mi-am dat seama şi am învăţat numai încet-încet era că evreilor li se puneau limite din ce în ce mai mult şi în cariera profesională. Nu îmi era clar la început, pentru că am înaintat în Politehnică frumos, am fost unul dintre studenţii cei mai apreciaţi şi, la sfârşitul studiilor, am primit un post cu uşurinţă.

Atunci încă nu exista repartiţie. Repartiţia a început la un an după ce am terminat eu. Mi-am găsit singur serviciu. Să vezi cum mi-am găsit. Nu ştiu dacă te interesează.

Cum să nu!

Eu doream să lucrez la întreprinderea de electricitate, la Uzina Electrică Timişoara. Directorul uzinei era cunoscutul doctor Miklosi, profesorul nostru de centrale şi reţele electrice, din ultimii doi ani de facultate. Era foarte bine pregătit şi noi mergeam cu mare plăcere la orele lui. Înainte de examen m-am dus la el, la consultaţii. M-a primit la biroul lui de la uzina electrică, era un semibirou, mai mult bibliotecă. Era o plăcere să intri în biroul acela! L-am întrebat dacă am şanse să intru în uzina electrică. El mi-a spus: „După examen, să vii să mă-ntrebi încă o dată”. Peste vreo săptămână mi-a dat nota şi mi-a spus: „Mâine poţi să vii”. Examenul a fost şi testul de angajare la acea întreprindere.

N-am avut chiar aşa noroc mare, pentru că uzina s-a transformat în curând în Întreprinderea Regională de Electricitate, în care el n-a mai fost director, ci inginer şef şi, în scurt timp, nou director a devenit un muncitor numit de partid, în timp ce inginerul şef a fost numit de ministerul energiei. După scurt timp, am fost numit şeful secţiei de reţele electrice din Timişoara; cum s-ar spune, am fost aruncat ca un peşte începător în apă. (Râde) Şi am înotat. Şi m-am descurcat. Am făcut o mulţime de treabă bună, în aşa fel încât, după câţiva ani, directorul a vrut să mă numească pe mine inginer şef, dar nu s-a putut, pentru că eram evreu. A fost numit locţiitorul meu de la reţele, inginerul Baciu, un om deosebit. Mi-a spus: „Tomi, ştiu că tu ar fi trebuit să fii pus în această funcţie, dar n-ai nicio grijă, că o să am eu grijă de tine”. Mi-a spus deschis: „Eu am devenit inginer şef pentru că sunt român şi pe tine n-au vrut să te înainteze, pentru că deja directorul e evreu. Şi au spus că ajunge un evreu în conducere, nu trebuie mai mulţi.” Mi-a spus cinstit.

Am lucrat la Întreprinderea de Electricitate până în ’68. De obicei, când era o treabă dificilă, o primeam eu. Pentru una dintre cele mai dificile, m-a pregătit Miklosi în prima săptămână în care am ajuns la serviciu: „Uite, problema mare a uzinii electrice în Timişoara este că funcţionează la frecvenţe diferite de celelalte, la 42 Hz în loc de 50 Hz”. Şi m-a pus să mă documentez şi să învăţ. Când eram şeful sectorului de reţele, în 1953, sosise momentul să se facă trecerea. De ce? Pentru că Uzina Electrică Timişoara ajunsese la limita capacităţii şi trebuia racordată la sistemul naţional. Dar nu se putea racorda atât timp cât funcţiona pe sistemul vechi. Eu am primit misiunea să efectuez trecerea. Aproape şase ani a durat până când tot oraşul a fost trecut întâi la frecvenţă normală, pe urmă şi la sistem de tensiune normală. Ăsta a fost unul dintre primele mele mari succese. În amintirea acestui eveniment, în 2003 am prezentat o lucrare la sesiunea ştiinţifică a Politehnicii din Timişoara, cu titlul „Acum 50 de ani” A mai venit unul dintre cei care au colaborat cu mine, inginerul Hariga, care a rămas bun prieten cu mine. Avea aproape 80 de ani şi era tare bolnav, dar a venit să asiste şi să mai spună câteva cuvinte.

Politica internă a partidului a devenit treptat antisemită. La început, în anii ’48-’50, evreii erau promovaţi peste tot, fără probleme. Însă din ’54 s-a schimbat situaţia. Eu nu am fost avansat în grad. Treacă de la mine! Nu a fost plăcut, dar nu a fost o nenorocire. Am rămas într-o funcţie onorabilă, cu un salariu destul de bun la nivelul acelor ani, dar alţii au fost retrogadaţi, au fost daţi în judecată, li s-au creat procese imaginare. În Bucureşti, unul dintre vechii mei prieteni a ajuns la închisoare, cu toate că era total nevinovat. S-au făcut procese în care oameni nevinovaţi au fost daţi afară, închişi, deportaţi, doar pentru că erau evrei şi pentru că alţii le râvneau poziţia. Eu am cunoscut doar unul, dar au fost zeci, sute de evrei care au avansat, pentru că erau buni, ca apoi să fie daţi afară prin procese, pentru că nu puteau să-i dea afară altfel. Au fost lucruri foarte, foarte urâte.

O altă categorie erau sioniştii care au fost daţi afară, condamnaţi, închişi, chiar înainte de 1954. Aceştia au fost scoşi treptat din închisori, ca urmare a intervenţiilor din străinătate. S-a plătit pentru ei. Am avut prieteni din această categorie. În acei ani n-am îndrăznit să vorbim, n-am îndrăznit să mergem la sinagogă, n-am îndrăznit să facem Pesah acasă. În sfârşit… am îndrăznit să facem Pesah acasă, dar în mod discret. A fost mare lucru. (…)

Să mă întorc la Timişoara. Am ajuns la limită şi din punct de vedere profesional. Reţelele au fost puse la punct, nu mai erau aşa de multe probleme, a început să devină plictisitor.

Cum s-a repercutat sistemul de economie planificată în întreprindere?

Pentru întreprinderea de electricitate era ceva pozitiv, pentru că politica economică a guvernului a favorizat dezvoltarea întreprinderilor de electricitate. Însă nu întotdeauna; uneori au fost şi momente neplăcute din cauza politicii guvernului, dar de cele mai multe ori a fost favorabil. S-au dat bani pentru electrificare. De exemplu, în 1961-1962 a existat un mare program de electrificare a satelor. Fiecare întreprindere a primit ca misiune de la Ministerul Energiei să introducă electricitatea în toate satele din regiunea respectivă. A fost un fel de concurs. Cine va electrifica primul regiunea de care răspundea? Şi întreprinderea noastră a câştigat acest concurs.

Arnold Junger lucra şi el la acest proiect.

Era coleg cu mine. El era mai implicat pe teren, pentru că era şeful secţiei construcţii-montaj şi unităţile lui au efectuat o parte din lucrări. Eu eram atunci şeful serviciului energetic şi eu am făcut proiectul general, pe baza căruia s-au făcut pe urmă proiectele pe bucăţele.

Era în ’61 sau ’62, nu mai ţin minte exact anul. Aveam 803 sau 804 sate în regiune. Proiectele le-am făcut pe baza hărţilor militare, care erau foarte precise. Fiecare localitate şi aproape fiecare casă erau pe hartă. Am constatat că nu mai existau toate cele 804 sate, unele se depopulaseră, dar statistica nu fusese adusă la zi. Pe harta militară, aceste sate erau încă marcate, pe teren însă dispăruseră. Am făcut proiectul pe baza datelor de pe teren. Proiectul a fost respins. Ni s-a spus: „Proiectul trebuie să coincidă cu statistica”. Degeaba am spus noi că satul ăla nu mai există. „Proiectul nu poate fi în contradicţie cu statistica şi cu evidenţa guvernului.” Aşa că am făcut trei sau patru proiecte din astea fictive, în care am cuprins patru sau cinci sate fictive. Până la urmă s-au lămurit şi au rectificat lucrurile.

Asta nu s-ar fi putut întâmpla într-o întreprindere particulară!

Întreprinderea particulară ar fi trebuit să se încadreze într-un program naţional, guvernul era cel care a comandat proiectul, el dicta. Erau multe nebunii din astea.

Hai să-ţi povestesc o chestie care nu e legată de evreime, ci de modul în care noi am lucrat şi am trăit. La un moment dat, l-am înlocuit pe inginerul şef câteva săptămâni, deci toate problemele ajungeau la mine. Într-o zi primesc un telefon de la Moraviţa, la graniţa România-Iugoslavia, de la comandantul postului de graniţă. Ce s-a întâmplat? Echipa noastră era în drum, într-o maşină Skoda Octavia, spre Belgrad, ca să facă nişte verificări la Chichinda. Noi aveam o convenţie cu întreprinderea de electricitate din Belgrad, cu care colaboram. O dată la şase luni, trebuiau verificate contoarele şi aparatele de măsură. Comandantul îmi spune: „Nu pot să dau drumul la maşină, fiindcă maşina nu are documentele necesare”. „Ce document îţi lipseşte?” Se chema atunci triptic. Tripticul era o autorizaţie internaţională, o asigurare internaţională pentru maşină şi un fel de paşaport. „Lipseşte tripticul, nu pot să vă dau drumul.” Zic eu: „Domnu’ comandant, dacă oamenii şi aparatele nu ajung astăzi la Belgrad, noi vom plăti o amendă serioasă. Conform contractului, dacă nu te prezinţi la data respectivă, plăteşti 25.000 de dolari amendă. Te rog, inventează ceva pentru ca oamenii noştri să poată să treacă.” Zice el: „Am înţeles. Închid telefonul şi văd ce pot să fac.” Peste jumate de oră îmi telefonează: „Tovarăşu’ inginer şef (nu eram inginer şef, dar el nu ştia), maşina este în drum spre Belgrad.” Zic eu: „Ce-ai făcut?” Zice: „M-am gândit, m-am gândit, am studiat documentele şi-am găsit următoarea soluţie. Pe lista cu aparatele care se transferă la Belgrad era un loc liber. În acest loc liber am trecut una bucată maşină Skoda.” (Râsete) Şi maşina a trecut, nu în calitate de maşină, ci în calitate de aparat.

Sistemul era rigid…

…dar oamenii erau inteligenţi. Nu întâmplător ţi-am povestit chestia asta, ci ca să vezi că acolo unde oamenii îşi puneau mintea la contribuţie se găsea o soluţie. Şi am avut cazuri din astea cu duiumul în viaţa mea.

Asta spune ceva despre spiritul românesc.

Da, pe de o parte e birocratic, dar pe de altă parte, inteligent şi descurcăreţ.

Şi nu sunt chiar aşa de…

…de ticăloşi.

Nici fanatici.

Nu sunt fanatici, nu sunt cap pătrat.

Cum ai receptat revoluţia din 1956, din Ungaria?

Cum am receptat-o? Asta e o întrebare bună. Noi, la Timişoara, ascultam Radio Budapesta. A fost pentru mine un şoc nemaipomenit ceea ce s-a întâmplat acolo şi a rămas pentru mine o amintire dureroasă. Am auzit tot ce se întâmpla, cum părea să reuşească şi cum se degrada. Se degrada în revoluţie fascistă şi ne dădeam seama de asta prin radio. Au început cu lozinci fasciste. Nu noul guvern, care era social-democrat-liberal, ci mişcările interne au început cu lozincile lui Szálasi. Fasciştii au început să îşi ridice capul, aşa cum îşi ridică şi acuma capul. Ruşii au intervenit, pentru că noul guvern a proclamat alegeri libere. Pe de altă parte, în Ungaria au început să se ridice oamenii care s-au speriat de ascensiunea fasciştilor, care s-a produs în cadrul revoluţionarilor. În orice revoluţie – vezi şi acum în revoluţiile arabe – sunt mişcări în interior care încearcă să dirijeze revoluţia în stânga, în dreapta, spre religie… Acelaşi lucru s-a întâmplat în Ungaria. Revoluţia a fost făcută în mare parte de liberali, care voiau democraţia. Dar era şi o facţiune foarte periculoasă, care a încercat să împingă spre extrema dreaptă, spre readucerea vechiului regim, sub masca şi protecţia democraţiei.

În legătură cu evenimentele de atunci, am şi o amintire muzicală. La radio se dădea mereu o scenă din opereta Silvia, a lui Kálmán, intrarea Silviei. Nu ştiu de ce, poate n-au mai avut alte plăci. Tot timpul auzeam aceeaşi melodie; şi acum, de câte ori aud această muzică, îmi aduc aminte de acele zile de frică, de grijă, pentru că aveam multe rude în Budapesta. Mare parte din verii mei erau atunci în Budapesta. Pe urmă am vorbit cu ei, despre ce au simţit ei în această perioadă. Erau îngroziţi de ridicarea mişcării szálasiste.

Înseamnă că intervenţia sovietică era ambivalentă?!

Da. Pe de o parte, a distrus democraţia şi liberalizarea. Pe de altă parte, a fost benefică, pentru că a frânat mişcarea fascistă. Nu cred că ruşii s-au gândit la asta. În ’68 au intrat în Cehoslovacia, cu toate că acolo nu era o mişcare fascistă.

Uită-te în Ungaria, fasciştii îşi ridică din nou capul. Este un curent foarte periculos şi ungurii nu-şi dau seama câtă pagubă îşi fac lor, nu evreilor. Ungurii nu-şi dau seama. Asta-i cea mai mare tâmpenie a lor. Dar în sfârşit…

În Timişoara s-a simţit influenţa acestor evenimente în mod special la Politehnică. Am citit autobiografia lui Holender, care povesteşte corect evenimentele de atunci. Holender a fost dat afară din Politehnică şi toată cariera lui ulterioară a fost determinată de acest eveniment. Până la urmă a ieşit bine pentru el şi pentru Opera din Viena.

E interesant cum un eveniment negativ poate avea consecinţe pozitive.

Aşa e.

La Bucureşti m-am desfăşurat, dar…

Bun, hai să ne întoarcem la plecarea la Bucureşti. Munca devenise plictisitoare. Simţeam că nu progresez. Hai să mergem la Bucureşti! Nu puteai să pleci la Bucureşti decât pe bază de ordin de ministru. Deci Ministerul Energiei trebuia să aibă nevoie de mine. În toamna lui ’67 apare un comunicat în care se spunea că este un concurs pentru angajare la Institutul Central de Cercetare pentru Energie Electrică, ce tocmai se înfiinţase. M-am înscris şi am fost primit. A venit ordinul ministrului, am fost transferat la Bucureşti. Am avut o mulţime de greutăţi cu transferul locuinţei, norocul nostru era că atunci era voie să vinzi locuinţa şi să cumperi alta. Am vândut locuinţa din Timişoara, am cumpărat alta în Bucureşti. Dar n-a mers aşa simplu, pentru că a intervenit Ceauşescu, fără să ştie că e vorba de mine. (Râde) După ce am făcut vânzarea-cumpărarea şi făcesem deja procesul verbal (încă nu ajunsesem la contract, dar deja plătisem şi luasem avans), Ceauşescu a intervenit şi a interzis toate operaţiunile de transcriere a locuinţelor, până la noi dispoziţii. Şi ne-a ţinut în aer aproape doi ani de zile. Nu am putut definitiva vânzarea din Timişoara, nici cumpărarea din Bucureşti, dar trebuia să mă mut. M-am mutat eu singur, apoi au venit Rolla cu copiii şi cu mama, dar am fost în suspans aproape doi ani, până când Ceauşescu s-a răzgândit şi a permis din nou transcrierile de proprietate. Ăsta e un răspuns la întrebarea ta în legătură cu birocraţia şi cu nebunia guvernului român. Era un lucru mărunt, dar care ne-a ţinut pe mine şi pe mii de alţi oameni blocaţi.

Am intrat la institutul din Bucureşti, unde eram un necunoscut. Am descoperit rapid că bine am făcut că am plecat de la Timişoara. De ce? Prima lucrare pe care am primit-o era o lucrare pe care nimeni n-a vrut s-o facă, toţi fugeau de ea, cum se spune aici, ca de un cartof fierbinte. Era vorba de un studiu legat de un mare incendiu de la una dintre centralele electrice şi care a distrus toate cablurile centralei. Era vorba de centrala din Craiova, care, din această cauză, nu a funcţionat aproape un an de zile – o pagubă materială îngrozitoare, prin ceea ce s-a distrus şi prin energia neprodusă. Institutul a primit ca misiune să lămurească de ce a luat foc centrala, de ce focul nu s-a putut stinge şi de ce nişte cabluri care ne-au fost vândute nouă ca rezistente la foc, în loc să reziste, au distrus totul. Era muncă de cercetare. Avantajul meu era că aveam mare experienţă la cabluri şi că aveam şi o oarecare experienţă de teren. În plus, eram un om care ştia să colaboreze. Predecesorul meu era un om care se certase cu toată lumea. Eram obişnuit să înghit multe – ca să colaborezi, trebuie să şi înghiţi, să te adaptezi. Am stins întâi toate focarele de ceartă şi apoi toţi au colaborat cu plăcere cu mine. Dintr-o lucrare nenorocită a ieşit o lucrare pentru care toţi am primit premii, iar eu am fost decorat şi avansat în grad. Am devenit „eroul” Ministerului Energiei pentru treaba asta. Au venit şi pompierii care erau implicaţi şi m-au lăudat mai mult decât meritam. Ei erau fericiţi că am găsit explicaţia pentru toate şi că astfel i-am disculpat.

Am folosit instalaţii experimentale şi o mulţime de documentaţie străină. Ştiam germană, franceză, engleză şi am primit aprobarea să citesc documentaţie străină. Era mare lucru! Eu am fost dintre puţinii care au avut acces la toate documentaţiile din vest. Am descoperit că acest sinistru de la noi nu era o întâmplare, că ceva asemănător se petrecuse şi la o centrală din America, la două centrale din Germania, la o centrală mare din Ungaria, la una din Ucraina. Şi lor li s-a părut inexplicabil. Am fost invitat la Budapesta, la Dresda, am ştiut şi ungureşte, am ştiut şi germană, iar românul care a venit cu mine a fost fericit că a avut pe cineva care să-l ajute. Şi-ţi spun: lucrarea a ieşit o perlă! Norocul meu şi norocul Ministerului Energiei!

Şi aşa au început să mă avanseze în grad. Din cercetător, am devenit şef de laborator; şi, la un moment dat, mă cheamă directorul şi zice: „Ascultă, şeful de secţie care era director adjunct ştiinţific a demisionat şi te-a propus pe tine în locul lui. Ce părere ai, eşti de acord să devii director adjunct ştiinţific?” La care eu eram destul de încurcat, că ştiam că sunt limitat, pentru că sunt limitat… Dar în Bucureşti erau atunci mai toleranţi şi în instituţie nu erau mulţi evrei. I-am spus: „Domn’ director, vrei să pierzi un cercetător bun şi să capeţi un director adjunct mediocru?” Dar am acceptat. Am rămas director adjunct câţiva ani.

Aveai nu numai calitate de cercetător, ci şi o personalitate conciliatoare.

De care era nevoie. Erau „terorişti” suficienţi, trebuia şi un conciliator. (Râde) Director general era Mihăileanu, om bine pregătit şi care înţelegea multe.

Nu erai ambiţios, nu voiai să ajungi neapărat într-o poziţie de conducere, dar ai ajuns în mod natural.

Nu, nu eram ambiţios. Am ajuns departe, pentru că au avut nevoie de mine. Mi-a spus Mihăileanu: „Tu poţi rămâne director până găsesc în locul tău un român”. Mi-a spus deschis. Au găsit. Nu a fost nicio supărare. Dar observi că era aşa: „Fiind evreu, tu nu poţi rămâne director adjunct multă vreme”.

În postul meu de conducere, de la Bucureşti, mi-am dat seama că exista un antisemitism latent şi neoficial în guvern şi în partid şi că se făcea totul pentru ca evreii să fie daţi la o parte. Era un deziderat care nu se declara, dar pe care îl ştia toată lumea. Era secretul lui Polichinelle. A început emigrarea. Li s-a dat de înţeles evreilor că e bine să plece şi că pot pleca. Îţi dau un exemplu cu fiica mea, Gabi. Ea a studiat fizica şi a fost printre cei mai buni studenţi. A primit diploma şi, după un an suplimentar, gradul de cercetător. După cursul special pentru cercetare urma să fie repartizată la Institutul de Fizică, un institut de cercetare. Toţi au fost repartizaţi la Institutul de Cercetare, numai Gabi nu. Ea a fost trimisă să predea la o şcoală medie tehnică. În ciuda eforturilor mele, cu toate că nu duceam lipsă de relaţii. Mi s-a spus clar: „Degeaba, nu avem voie să o luăm”. Căile erau închise. Şi atunci am înţeles.

Când te-ai gândit prima oară să pleci?

Începând de prin 1971-1972, când au venit unii colegi din străinătate, care au vrut să-mi deschidă calea. Erau doi colegi şi prieteni din copilărie, unul din Germania, celălalt din Elveţia, Ionel Roth şi Ştefi Romaşcanu. Ionel mi-a spus că există un anume cetăţean care, contra unei sume de ordinul a zece mii de dolari, poate obţine eliberarea din România. Ştefan a făcut rost de această sumă. Ştefan era atunci prim-violonist în Orchestre Romande de la Lausanne. Ionel a vrut să obţină plecarea mea în Germania sau în Elveţia, cu ajutorul acestui om de afaceri din Londra, Jakober îl chema. Îl ştie toată lumea, că s-a scris despre el între timp. Atunci însă era mare secret. A făcut legătura cu Jakober, au stabilit suma, Romaşcanu a găsit pe cineva care era dispus să împrumute suma, dar, subit, a murit Romaşcanu. Relaţia cu Jakober şi cu sponsorul care trebuia să dea banii s-a terminat.

Ţi-a fost frică de Securitate?

Fiecăruia îi era frică. Mi-era frică, dar nu în mod deosebit. Puteam să mă tem mai puţin, pentru că, în urma cercetării, eu am devenit copilul minune şi copilul iubit al pompierilor care aparţineau, ca şi Securitatea, de Ministerul Afacerilor Interne. Deci nu ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar eu ştiam că şi lor le e frică. (Râde) Ca să-ţi dai seama, îţi povestesc ceva. În 1977, când încă n-aveam depusă cererea, a fost un mare incendiu de cabluri în Galaţi. S-a făcut o comisie guvernamentală de cercetare. Şi, ştiindu-mă pe mine de când a fost incendiul la centrala electrică din Craiova, Ministerul Afacerilor Interne a cerut de la Ministerul Energiei să mă delege în echipa de cercetare. A fost unul dintre marile mele succese şi am primit decoraţii şi nu ştiu ce. La sfârşitul acestei cercetări, a avut loc o scenă fantastică. Ajunsesem la o concluzie care îi scotea nevinovaţi pe oamenii din Galaţi. A ajuns la aprobare la Ceauşescu. Ceauşescu a respins. „Nu aprob. Nu cred până nu-mi construiţi o instalaţie model pe care să-mi demonstraţi că lucrurile s-au întâmplat aşa cum spuneţi voi.” Deci trebuia să construim o bucată de canal de cabluri, montat aşa cum era montat în fabrică, să producem o străpungere electrică, aşa cum spuneam noi că a avut loc, această străpungere să creeze foc în cabluri, acest foc să se propage astfel ca să creeze o astfel de atmosferă încât pompierii să nu poată intra, pentru că dacă intrau, erau otrăviţi. „Să-mi demonstraţi asta pe o instalaţie experimentală.”

Banii nu contează.

Banii nu contează. Toată comisia a făcut în pantaloni, deoarece niciunul dintre ei nu era în stare să facă aşa ceva. S-au uitat la mine: „Tomi, tu ştii să faci asta?” Le-am spus: „Dacă am ajutorul secţiei electrice de la Combinatul Galaţi, atunci da, pot să fac. Să-mi dea ei electricienii, să-mi dea materialele, să-mi dea sculele şi facem.” Şeful secţiei electrice de la combinat, un vechi prieten de-al meu, de la Reşiţa, a spus: „Pun oamenii la dispoziţie, tot depozitul, toate cablurile”. În timp de o săptămână am construit modelul. Am făcut proba şi a mers. Era o instalaţie mare, pe un teren viran, în interiorul combinatului. Am trimis telegramă la Bucureşti să vină Ceauşescu. Toată comisia era pe câmp, era un teren construit pentru aterizare de elicopter, era circ mare, îţi dai seama, păzit de Securitate de jur împrejur, era ceva ca-n filmele fantastice. Eu stau acolo cu echipa mea şi cu mâna pe buton, să dau drumul la circ. Şi vine elicopterul şi nu iese Ceauşescu, ci viceprim-ministrul, inginerul Oprea, unul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu. Se scuză că n-a putut veni personal Ceauşescu, a venit el ca împuternicit, să facem noi proba şi el o să raporteze tovarăşului preşedinte. Directorul meu, Mihăileanu, l-a primit: „Asta e instalaţia, e pregătită, responsabilul încercării este inginerul Toma Laszlo”. El se uită la mine, îmi dă mâna şi zice: „Doctor inginer Toma Laszlo”. Eram atunci deja doctor inginer. Mi-am dat seama că îmi citise biografia, că s-a informat dinainte. Îşi făcuse lecţia. (Râde)

Am dat drumul la probă, proba a reuşit nemaipomenit de bine, peste aşteptările mele. A apărut scânteia electrică, de la scânteie a luat foc cablul, de la cablu au luat foc şi restul cablurilor. A ieşit un fum infernal, toată lumea a fugit. (Râsete) Pompierii erau pregătiţi să stingă cu comandă de la distanţă. A fost ceva ca-n filme! Şi a zis Oprea : „Sunt mulţumit, sunt convins, puteţi opri proba”. Mie mi-a zis: „Mulţumesc”. Încă în seara respectivă am primit telefon, nu eu, ci directorul Mihăileanu: „Preşedintele a aprobat proiectul”. Îţi dai seama ce reuşită a fost asta pentru mine. Mai ales când a zis „Doctor inginer”. (Râde)

Întrebarea de o mie de puncte

Acum să-ţi povestesc treaba cu o mie de puncte. Într-o zi, mă cheamă Mihăileanu şi spune: „Tomi, am o întrebare de o mie de puncte. Ai cumva gânduri de plecare?” Am spus: „Domn’ director, care evreu nu are gânduri de plecare?” De ce m-a întrebat? Pentru că am fost propus pentru o comisie guvernamentală şi numele meu a fost scos de-acolo. Mi-a zis: „Tomi, dacă odată o să te gândeşti la plecare, primul care trebuie să ştie sunt eu. E şi interesul tău, şi al meu”. Şi aşa am făcut.

La câteva luni după această discuţie, Gabi şi Dorel au vrut să depună actele pentru plecare. Era o înţelegere de prin 1974-75 între guverne, ca România să permită plecarea a vreo douăzeci de mii de evrei pe an. Era în schimbul acordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate. Clauza se reînnoia în fiecare an şi preţul era, între altele, douăzeci de mii de evrei eliberaţi. În felul acesta a plecat, în circa zece ani de zile, marea majoritate a evreilor din România. Cu Jakober plecau mai puţini. Puţini erau în stare să producă suma de zece mii de dolari.

M-am dus la Mihăileanu: „Domn’ director, poţi să mă duci acasă cu maşina, că azi am venit fără maşină”. Institutul era la marginea Bucureştiului şi, dacă n-aveai maşină, dura o oră până ajungeai acasă. El avea drumul spre casă pe lângă casa mea. Ajungem la noi acasă, ne oprim în parcare, el nu se dă jos, nici eu. „Tomi, spune ce-ai vrut să-mi spui.” Şi-a dat seama că vreau să-i spun ceva, fără microfoane. „Gabi şi Dorel vor să plece.” „Asta înseamnă că şi tu ai să pleci.” Zic eu: „Da. Dacă ei primesc aprobarea, o să fac şi eu cerere.” „Bine, când vrei să pleci tu, întâi să-mi spui mie.” Bun, ei au plecat.

Peste un an şi ceva, m-am dus la el: „Domn’ director, a venit momentul”. Zice: „Bun. Te aşezi la mine în birou şi faci cererea că, din motive de sănătate, nu mai poţi să fii şef de laborator”. Nu mai eram atunci director adjunct, că găsiseră un român în locul meu. „Din motive de sănătate, vrei să treci în producţie.” Institutul avea şi o secţie de producţie. Am făcut cererea, a doua zi a fost aprobată, eram trecut inginer principal la secţia de producţie, cu menţiunea nescrisă că rămân în biroul meu, la locul meu. Cel care a venit în locul meu m-a lăsat acolo şi a colaborat frumos cu mine, până la plecare.

Ţi-a făcut un serviciu mare, pentru că ai lucrat până la capăt.

Foarte mare. Nu am lucrat până la capăt în calitate de cercetător, s-a chemat că sunt inginer de producţie, dar am primit acelaşi salariu.

A fost OM.

A fost nu numai om, a fost şi curajos.

Când am primit paşaportul, m-am prezentat: „Domn’ director, faceţi-mi lichidarea”. Zice el: „Tomi, ai fost în vizită la ministru?” Eu: „De ce?” „Păi, n-a fost studentul tău?” „Ba da, a fost.” „Şi ştii că s-a purtat frumos cu tine?” Zic: „Eu ştiu foarte bine”. Zice: „Să ştii că se cuvine să te duci să-ţi iei rămas bun”. Zic eu: „Da’ nu cumva îl jenează pe el că mă duc în vizită în calitate de «trădător»?” Zice: „Asta nu-i grija ta, asta-i grija lui”. Pe loc a obţinut pentru mine audienţă. N-am aşteptat mult. „Poftiţi.” Ministru era Cocârlă, mult timp secretar de partid la Regionala Timişoara. A fost studentul meu, foarte bun student, strălucit, eu i-am condus diploma de inginer. Se ridică, mă îmbrăţişează. Zic: „Tovarăşe ministru, dumneata ştii pentru ce am venit?” „Sigur că ştiu. Ai primit paşaportul şi ai să pleci.”

Cum să nu ştie, ştia înaintea ta!

Aşa mi-a spus şi el. (Râde) „Crezi tu, zice el, că tu ai fi avut paşaportul, dacă eu nu ţi-aş fi dat aprobarea? Îmi pare rău că pleci. M-a bucurat să fii aici, cu noi.”

Şi ţie ţi-a părut rău, nu-i aşa?

Să ştii că, într-o oarecare măsură, am pierdut un loc de muncă în care m-am desfăşurat. Efectiv, m-am desfăşurat acolo. Mi-au dat o mulţime de probleme foarte dificile şi, de obicei, am reuşit. Am reuşit pentru că am avut foarte multă experienţă şi am avut multe surse de documentare pe care alţii nu le-au avut, că nu cunoşteau limbi străine. Mi-am făcut relaţii în străinătate. Am avut nişte posibilităţi pe care alţii nu le aveau. Nu că am fost eu atât de genial, dar am avut mai multe posibilităţi decât alţii. Şi am ştiut să mă bag doar acolo unde ştiam. Unde nu ştiam, nu mă băgam.

Una dintre ele a fost în ’78, când deja aveam cererea depusă. A luat foc un vapor la Galaţi. S-a făcut o cercetare guvernamentală, deoarece era o bănuială că a fost o autoaprindere. Aveau motive. Şi eu am ajuns la concluzia asta, după ce am făcut cercetarea. Eram deja înscris pentru plecare. Şi pompierii, şi Ministerul de Interne mă voiau pe mine în comisie, deşi nu era în programul Ministerului Energiei. Dar ei ştiau ce am făcut eu la Galaţi, înainte, şi unul dintre generalii de la Securitate a insistat ca să vin eu.

Cu toate că aveai actele depuse?!

Cu toate. I s-a spus generalului: „Ăsta are actele depuse”. „Ştiu. Nu va face parte din comisie, nu va apărea pe niciun document, dar eu vreau să fie acolo, lângă mine, că pot conta pe el.” Mi-au promis că nu voi figura pe listă; că, dacă figuram pe procesul verbal, nu mai puteam pleca. „Toată lumea va închide ochii, da’ te roagă să fii acolo lângă ei, să îi ajuţi.” Şi am stat aproape o lună acolo, până am încheiat cercetările. Când am plecat, generalul a venit personal să mă conducă până la maşină, un general de Securitate! M-a îmbrăţişat şi mi-a urat drum bun.

Atunci pot să spun că mi-a fost frică. Că tuturor le era frică. Şi generalului, că le era frică unul de altul. Toţi se bănuiau unul pe altul, toţi se denunţau şi spuneau tot felul de minciuni unul despre altul. Pe mine m-a ţinut numai şi numai calitatea profesională. Eu ştiam că eu exist doar până când au nevoie de mine. Şi m-a mai ţinut ceva, ceva de care mi-am dat seama numai ulterior, când am făcut recapitularea.

În ’76 Cocârlă a devenit ministru. Eu eram în deplasare, când el a fost în vizită la institut. Când m-am întors, mă cheamă Mihăileanu: „Tomi, Cocârlă a fost în vizită şi una dintre primele întrebări a fost unde eşti tu, că vrea să vorbească cu tine, că tu i-ai fost conducătorul de diplomă”. Apoi s-au întâmplat nişte lucruri care mi-au dat de gândit. Directorul a făcut cererea pentru paşaport permanent pentru mine. Ministerele aveau dreptul să obţină de la Ministerul de Interne paşapoarte permanente pentru anumite persoane de care ei trebuiau să dispună în caz de urgenţă. „Se întâmplă ceva, vrem să îl trimitem pe Tomi la Berlin. Dacă mergem pe calea normală, nu putem să-l trimitem decât peste trei luni, dar el trebuie să plece mâine.” De aceea eram eu pe lista celor care trebuiau să primească acest paşaport. Luni de zile n-a venit niciun răspuns la această cerere. O săptămână după vizita lui Cocârlă, a sosit paşaportul meu. O lună după această vizită, am apărut pe lista persoanelor aprobate de ministru să primească maşină Dacia, fără rând şi cu credit, cu plată în rate. Nici nu cerusem. Ai înţeles? Şi s-au mai întâmplat câteva lucruri din astea.

Ai plecat în momentul în care erai la apogeul carierei!

Da. Şi când aveam pe omul meu ministru, atunci am plecat. Dar Gabi a plecat… şi tot trecutul mă împingea să plec. În plus, ştiam: ăsta acuma este, dar mult timp nu ţine. Şi nici n-a ţinut mult timp. Era un om prea de treabă, nu putea să rămână. A fost dat la o parte. Eu am asistat la un moment în care era cât pe-aci să cadă. Ceauşescu a cerut ceva care era imposibil de realizat. Cocârlă ne-a chemat, pe Mihăileanu şi pe mine, să ne sfătuim ce-i de făcut? A venit şi ministrul aprovizionării, care era şi el amestecat, şi am constatat că era un fost coleg de la Politehnică. Aveam multe relaţii personale. Relaţia bună cu Mihăileanu am creat-o atunci, dar peste tot aveam foşti colegi de la Timişoara, foşti colegi de la Politehnică, aveam relaţii bune, amicale, ştii?

Povestea cu microfoanele

Ai amintit de o poveste cu microfoane. Ce s-a întâmplat?

Vrei să ştii? Asta e o poveste de la institut. Unul dintre laboratoarele institutului de cercetare era laboratorul de service. Ce service făcea laboratorul ăsta? Verifica şi repara aparatele de radio portative ale echipelor de intervenţie. Au primit nişte aparate militare de telecomunicaţie, de producţie poloneză, cu care puteai vorbi telefonic la 15-20 de kilometri. Era mare lucru, numai că aparatele astea se cam stricau. Întotdeauna erau la noi trei-patru aparate la reparat, unul de la Ploieşti, unul de la Bucureşti, unul de la Câmpina. Într-o zi vine unul din laborator: „Aveţi la voi un aparat deschis?” „De ce?” „Păi, zice, în aparatul meu aud convorbirea de la voi.” (Râsete) Au verificat, niciun aparat nu era deschis. Au căutat şi au găsit ceea ce se cheamă poloska pe ungureşte (ploşniţă pe româneşte), un microfon. Nu era de-al nostru. Era pus de Securitate. Din întâmplare, emitea pe aceeaşi frecvenţă ca şi aparatele noastre şi înregistra tot şi transmitea la Securitate, dar şi la aparatele noastre, care erau în reparaţie. Era clar că unul dintre noi era urmărit. Ce să facem? Lasă că le arătăm noi! Colegii au luat aparatul şi l-au dus la delegatul permanent al Securităţii în clădire, la tovarăşul Popescu. „Tovarăşu’ Popescu, americanii se pare că au instalat la noi un aparat.” Poloska era de fabricaţie americană. (Râsete) „Şi uite că l-am descoperit şi am venit să vi-l dăm.” Dovadă de vigilenţă. Popescu ăsta s-a făcut alb ca varul, dar era destul de deştept şi i-a felicitat: „O să fiţi decoraţi pentru această acţiune patriotică”. (Râsete) Îl spionau pe unul din laborator, pe fiul lui Chişinevsky, care era membru mare în Comitetul Central. Ca în bancul acela, că vine un spion din străinătate şi îl caută pe colaboratorul lui, despre care ştia că locuieşte pe strada Kogălniceanu, nr. 3. Sună la uşă, spune parola pe care trebuia să o spună. Nu vine niciun răspuns. Şi mai încearcă o dată şi încă o dată. Nimic. Nişte copii îl întreabă: „Pe cine căutaţi?” „Păi, zice, pe tovarăşul Popescu.” „Aha, zic ei, pe Popescu spionul! Ăla s-a mutat…” (Râsete).

Mai bine să vă spun un banc

În jurul plecării au fost nişte lucruri interesante. Când am plecat noi, se pleca în condiţii mai civilizate. Trebuia totuşi să treci prin comisii care încercau să te prelucreze să nu pleci. Dar toată chestia era un fel de circ. Când am ajuns eu la comisia sindicală, zice preşedintele: „Tovarăşi, tovarăşul Laszlo ştie ce vrea, să nu ne pierdem vremea cu el, mai bine să vă spun un banc. Sunteţi de acord?” „Da, suntem de acord.” Bancul era următorul: Domnul Kohn a primit aprobarea de plecare. A fost chemat la o comisie ca asta şi, când i s-a spus să nu plece, a spus: „Nu e nevoie să mă lămuriţi, eu nu vreau să plec”. „Atunci de ce ai făcut cerere?” „Soţia vrea să plece, cumnatul vrea să plece, bunica, părinţii soţiei, ei vor să plece.” „Dacă dumneata nu vrei să pleci… divorţează de soţie!” La care zice Kohn: „Nu pot, nu se poate”. „De ce nu se poate?” „Foarte simplu, eu sunt singurul evreu din familie.” (Râsete) Bancul acesta l-a spus şi toată comisia s-a prăpădit de râs, iar eu am înţeles mesajul. Ai înţeles şi tu.

Toţi ar fi vrut să aibă un Kohn în familie.

Sigur, aşa este. Şi era o perioadă când el îndrăznea să spună acest banc, o perioadă de un pic de libertate.

Alt aspect. Aveam dreptul să luăm cu noi ceva. Aveam dreptul să vindem casa, eram obligaţi să o vindem statului. Statul dădea o sumă maximă de 40.000 de lei pentru casă. Cineva venea să o evalueze, o evalua la 20.000, 30.000, 40.000 de lei. Mai mult nu putea. Valoarea reală a casei noastre era atunci între 250.000 şi 300.000 de lei. Am vândut casa statului pentru 40.000 de lei, am vândut… vorba vine, ne-a furat. Bine că am primit şi atât! Pe banii ăştia ne-am cumpărat mobilă. Am fost obligaţi să cumpărăm mobilă de la stat, de familie, mobila pentru o cameră. Familia noastră era bunica, Vera, Rolla şi cu mine, eram trei familii, deci mobilă pentru trei camere. Era în ambalaj original, dar am încercat să mai băgăm şi alte lucruri. Dar cui să dăm bacşişul şi în ce formă şi cât? Nimeni nu ne-a spus. Am ajuns la vamă cu lăzile. Instrucţiunile erau ca lăzile să fie bătute în cuie, să se poată deschide la vamă, apoi se închideau cu sârmă şi erau plombate.

Buuun! Cine a mers la vamă? Eu, care sunt naivul familiei. Rolla a rămas acasă, aşa, să vadă cum mă descurc eu, vai de capul meu! Ajung la vamă, se pun lăzile acolo, pe platformă. Vine la mine şeful: „Lăzile dumneavoastră?” „Da.” „Sunt legate cu sârmă?” „Nu, sunt aşa cum scrie la carte.” „Bine, zice, dar să ştiţi că sunt două feluri de legături, legătură simplă sau legătură dublă. Legătura dublă e mai bună, sunteţi sigur că ajunge cu bine acolo. Legătura simplă nu costă bani, legătura dublă costă.” Mi s-a luminat mintea: ăsta era bacşişul! „Cât?” A spus, nu mai ştiu, parcă două mii de lei. Ăsta era aproximativ un salariu mediu. „S-a făcut, faceţi legătură dublă.” Şi atunci ştii ce s-a întâmplat? Nu s-a uitat deloc la ce e în ladă. Au început să lege şi gata. Dacă ştiam… cine ştie ce am mai fi putut băga! Nu s-a uitat deloc!

Ne simţim acasă

Am plecat, am sosit, am fost foarte bine primiţi, ca toată lumea. Am fost impresionat cum ne-au întâmpinat prietenii noştri, unii ne aşteptau la aeroport. După o lună, într-o pauză la cursul de ebraică, au venit doi colegi de-ai mei, Walter Shapira şi Adrian Bianu. Amândoi lucrau aici, la Întreprinderea de electricitate. Mare bucurie! „Intră în maşină, te ducem la întreprindere, la noi. Am vorbit cu şeful secţiei de cercetare şi e dispus să stea de vorbă cu tine pentru angajare.” M-au dus direct la Serviciul de cercetare, Research and Development Division, la şeful serviciului, inginerul Nelken, foarte deştept şi simpatic. Am stat de vorbă cu el în germană, germana mea era mult mai bună decât engleza. Mi-a spus: „Mă uit în autobiografia ta. Ai venit aici să fii director adjunct sau ce?” Am început să râd. „E caraghios ca un nou-venit să aibă pretenţii la post de conducere. Eu mă bucur dacă găsesc un serviciu de cercetător. De altfel, în România am avut destule posturi de conducere. Vreau să mă lăsaţi să lucrez, am ce să fac la voi.” „Te aşezi aici şi faci cererea de angajare.” Au avut un formular destul de complicat, prietenii au stat lângă mine şi m-au ajutat să-l completez. Asta a fost în decembrie. La 1 aprilie m-au angajat.

A fost greu să te obişnuieşti cu administraţia, cu mentalitatea israeliană?

Da, destul de greu. Nu numai cu cea israeliană, cu cea din această întreprindere. Eu eram obişnuit cu întreprinderile de electricitate din Europa. Din România, am fost în delegaţii în Ungaria, în Germania de Est şi de Vest, în Franţa, în diverse locuri din Europa. Întreprinderile de electricitate din Europa semănau foarte mult între ele, indiferent dacă erau din ţară capitalistă sau nu. Asta de aici era puţin diferită. Nu era aşa de plăcut. Era cam dictatură, o dictatură dublă. Pe de o parte era conducerea administrativă, pe de alta, sindicatul; şi se tot certau. Fiecare voia să fie stăpân şi asta nu merge aşa. Şi astăzi este aşa, din cauza asta totul scârţâie.

Cum ai reuşit să te impui şi să-ţi găseşti locul?

Au descoperit încet-încet că mă pot folosi bine. Şi au început să mă folosească bine. De multe ori am avut senzaţia că nu sunt folosit la capacitatea mea, dar, pe la sfârşit, am primit probleme foarte dificile, de exemplu problema influenţei magnetice asupra personalului. Am putut să mă desfăşor şi să aplic experienţa mea din România. Am putut să rezolv câteva lucruri bune.

V-a fost dor? V-aţi simţit dezrădăcinaţi?

Nu ne-am simţit dezrădăcinaţi, pentru că mare parte din societatea cu care am crescut era aici, cea mai mare parte a foştilor mei colegi de liceu, a foştilor colegi de facultate, de întreprindere. Gândeşte-te că şeful centralei de aici a fost electrician la Timişoara şi studentul meu mai târziu. Altul era fost coleg de liceu, altul fost coleg la Bucureşti. Aici, în casă, a locuit Feigenbaum Victor, cu care am fost coleg de şcoală. În casa de alături au locuit trei dintre foştii noştri colegi de şcoală. Înţelegi? De fapt, societatea mea era deja aici când am venit eu. M-am simţit acasă. Dificultatea a fost învăţatul limbii şi al obiceiurilor locale. A fost destul de greu să cumperi locuinţă, să cumperi maşină, să-ţi tot cumperi ce trebuie, când venitul tău la început era foarte modest. Acum nu mai am probleme. Locuinţa este a mea, este plătită, altă maşină nu ne mai trebuie, că nu ştiu dacă mai conduc un an sau doi. Pensia ne ajunge. Cum vezi, nu ducem lipsă.

Aveţi un apartament frumos, cu o vedere superbă. Când te gândeşti înapoi, la Timişoara, la România, ai sentimente pozitive?

Da şi nu. Nu, pentru că am avut foarte des momente în care am simţit că nu, nu, nu eşti de-al nostru, nu aparţii de acest loc, ar fi mai bine să pleci. Pe vremea copilăriei mele, au existat numai legi care erau împotriva evreilor. Legi care să-i protejeze pe evrei n-au existat. Chiar dacă legea îţi dădea dreptul la egalitate, evreul nu era egal şi era pradă uşoară. Gândeşte-te că, în România dinainte de epoca Antonescu, au fost universităţi în care evreul nu putea să pună piciorul, deşi nu exista lege care să o interzică. Legea nu spunea că nu ai voie să primeşti evrei în Politehnică, dar în Politehnica din Timişoara n-a fost picior de evreu. În Bucureşti, da. Studenţii locali au impus asta şi profesoratul local a înghiţit. N-a făcut nimic. Dacă un evreu a venit în Politehnica din Timişoara, ori a fost omorât în bătaie, ori a fost dus cu salvarea de acolo. Cunosc cazuri concrete. Ei, asta nu mai e în Europa, acum. În Europa există ţări în care negarea Holocaustului este pedepsită prin lege. Asta e o mare deosebire. Că se aplică sau nu, asta e altceva; dar există lege! Deci, Europa de astăzi nu mai e Europa care a fost. Evreii nu sunt într-un pericol existenţial.

Desigur, am multe gânduri bune, am avut mulţi prieteni şi colegi români, maghiari, sârbi şi germani, cu care am petrecut multe evenimente în bună înţelegere, am avut multe realizări profesionale de care sunt mândru, am primit o educaţie profesională bună şi, de câte ori văd imagini din România, sunt cuprins de nostalgie.

Surse:

• Interviu realizat de Getta Neumann, Haifa, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014