Acasă > Mărturii > Istorie Orală

Pe Luciana Friedmann am întâlnit-o pentru interviu la sediul Comunităţii evreieşti din Timişoara, un loc de care, aşa cum se vede din cele ce urmează, şi-a legat destinul, preocupările şi talentul organizatoric. De altfel, acolo am cunoscut-o prima oară printre tinerii pe care, în urmă cu mai mult de un deceniu, Rabinul Neumann îi adunase în preajma sa. Radia de fericire când îi vedea şi se mândrea cu ei, intuind probabil că dăruindu-le cunoaştere, înţelepciune, credinţă şi iubire, învăţându-i să se dedice celorlalţi, crea un model ce avea să fie dus mai departe. Luci a fost aleasă să facă acest lucru şi îşi împlineşte misiunea cu un firesc demn de invidiat, la fel cum îşi trăieşte şi gândeşte identitatea. La ea responsabilitatea e însoţită de preţuirea celor care o ajută sau au ajutat-o vreodată şi de generozitatea de a le recunoaşte meritele, mai mult decât pe ale sale. Un model se pare a fi găsit şi în personalitatea dăruitoare a mamei sale, profesoară de istorie, care a lăsat bune amintiri elevilor săi şi care şi-a făcut din meserie o vocaţie.

Intre cei care povestesc în această carte, Luciana, născută în 1977, e cea mai tânără. Ca cei mai mulţi dintre ei e cultivată, iar istoria familiei ei e marcată de Holocaust, de pierderi tragice. Convinsă de importanţa memoriei, o asociază deopotrivă tradiţiei evreieşti şi puterii ei de a lega oamenii între ei, unindu-i împotriva uitării. Prin spirit şi mod de a acţiona, prin educaţie, Luciana Friedmann e şi o bună timişoreancă.