Cam o dată pe săptămână vorbim la telefon, de obicei scurt, pentru că Annie mă informează concis, la subiect, despre noutăţi în familie, pune cu tact întrebări, cu grijă, „să nu te reţin prea mult”, spune ea. Dar se întâmplă şi să facem un tur de orizont în politică sau în literatură. Adesea, Annie face o incursiune în trecut, evocă oameni, destine şi vremuri de demult, în cele mai mărunte şi proaspete amănunte, povesteşte fără sentimentalism, dar cu emoţie. Mereu curioasă, mereu dornică să înveţe, Annie citeşte cu creionul în mână, ia notiţe în faţa televizorului, navighează pe Google. Urmăreşte cu pasiune mersul lumii şi reflectează cu modestie şi discreţie asupra nenumăratelor destine omeneşti care s-au încrucişat cu soarte ei. Toată viaţa a fost retrasă şi totodată prezentă, contemplativă şi ageră, sensibilă şi hotărâtă. În ultimii ani, chipul ei frumos şi fin a dobândit strălucirea înţelepciunii omului care ştie multe, dar se abţine să dea sfaturi, fiind conştientă de faptul că fiecare trebuie să-şi croiască singur drumul. Poate de aceea încerc să-mi întipăresc în minte, ca pe un bun preţios, câte o vorbă, câte o observaţie din gura ei.

M-am născut în Timişoara, în noiembrie 1920, la doi ani după sfârşitul Primului Război Mondial. Am impresia că am trăit tot secolul al XX-lea: primii douăzeci de ani, prin povestirile părinţilor despre vremurile bune de dinainte de 1914, iar restul, prin mine însămi.

Despre bunici şi părinţi

Tatăl meu, Arthur Kincs, născut în 1881 la Marosvásárhely (Târgu Mureş), a ajuns la Timişoara în 1910 şi a deschis, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, o prăvălie de confecţii pentru bărbaţi. Financiar a fost ajutat de Juli, sora lui, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el, care avea cu soţul ei un magazin de confecţii foarte prosper în Szeben (Sibiu/Hermannstadt). Când a venit şi de unde a venit familia la Marosvásárhely, tatăl meu nu mai ştia. Numele Kincs, „comoară” pe ungureşte, este un nume care a fost maghiarizat dintr-un nume pe care nu-l cunosc, probabil în prima parte sau la mijlocul secolului al XIX-lea.

Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. A fost un negustor de haine, cu o familie numeroasă de treisprezece copii, din care au ajuns la maturitate zece (şase băieţi şi patru fete). Fotografiile mărite ale bunicului şi ale bunicii erau în dormitorul părinţilor mei, deasupra patului. Comerţul se făcea, aşa mi-a povestit tata, nu numai în prăvălie, ci şi în târgurile din regiune, iar băieţii, când au mai crescut, au ajutat cu toţii.

Juli tanti, născută în 1861, s-a căsătorit cu Joska Rosenthal; au trecut câţiva ani şi, pentru că nu au avut copii, au crescut-o pe sora ei cea mai mică, Jetty. Au crescut-o, au căsătorit-o. Jetty a avut doi copii, o fată, Renée, şi un băiat. Din nenorocire, Jetty a murit foarte tânără. Atunci Juli tanti si soţul ei au crescut-o şi pe fiica ei, Renée, care s-a căsătorit cu fratele mamei mele. Renée şi soţul ei au trăit la Budapesta şi au avut două fete aproape de vârsta mea, cu toate că ele erau nepoatele mătuşii mele. Juli tanti se odihneşte lângă părinţii mei, în cimitirul din Timişoara.

Fraţii tatălui meu, răsfiraţi cu familiile lor prin Imperiul Austro-Ungar, erau comercianţi care se ocupau de confecţii de haine, în afară de unul singur, Karcsi, care a învăţat şi a devenit funcţionar.

Mama mea, Margit Freiberg, s-a născut la Arad, în 1891. Tatăl ei, croitor de meserie, a murit tânăr şi bunica mea, Lenka, născută Wolster, a rămas văduvă cu trei băieţi şi o fată (mama mea). S-a recăsătorit cu Mor Krausz şi s-au mutat la Budapesta. A mai născut un băiat, dar din nou a rămas văduvă. Când băiatul mai mic s-a dus la şcoală, aşa mi-au povestit, au hotărât ca toţi copiii să aibă acelaşi nume, Kertész, „grădinar” în ungureşte, în loc de Freiberg şi Krausz.

Mama mea l-a cunoscut pe tatăl meu la Marosvásárhely, la unchiul ei, Kálmán Wolster (fratele bunicii mele), căsătorit cu sora tatălui meu, Roza tanti. S-au căsătorit la Budapesta, în noiembrie 1917, şi s-au stabilit la Timişoara, unde tatăl meu avea, în cartierul Fabric, un magazin prosper de confecţii. S-au mutat într-o locuinţă spaţioasă de trei camere cu dependinţe, în casa Engels, clădire pe colţ cu două etaje, lângă sinagoga neologă, vizavi de parcul mic, cinematograful Apollo şi linia de tramvai. Aici s-a născut fratele meu, Laci, în 1918 şi eu, în 1920. Am stat aici până în vara anului 1927, când am început şcoala.

După terminarea războiului, în 1918, Temesvár devine Timişoara şi aparţine de România, astfel că membrii familiei sunt despărţiţi prin frontiere. Dintre fraţii tatălui meu, unul rămâne la Viena (Austria), celălalt la Budapesta şi restul în România (Târgu Mureş, Cluj, Sibiu). Dintre fraţii mamei, trei băieţi rămân în Ungaria (Budapesta), un frate, la Târgu Mureş şi mama, la Timişoara.

După ce m-am născut eu, bunica din partea mamei s-a mutat la Timişoara, a stat cu noi câţiva ani, apoi s-a mutat separat, într-o locuinţă mică, aproape de noi.

Tata se ducea dimineaţa la ora opt la prăvălie, mama, mai târziu. În prăvălie mai erau doi vânzători evrei, care puteau să servească clienţii în mai multe limbi (română, maghiară, germană şi puţin chiar pe sârbeşte). În spate era un croitor care venea de două ori pe săptămână, pentru a potrivi haina pentru clienţi. La prânz se închidea două ore, între ora unu şi ora trei. Tata şi mama veneau acasă şi luam prânzul. Tata se culca pentru câteva minute, mama se odihnea ceva mai mult. Seara veneau la ora şapte acasă.

Aprovizionarea, cumpărăturile la piaţă erau făcute de mama aproape în fiecare zi (piaţa era atunci în Piaţa Traian). În unele după-amieze, mama avea alt program. Îmi amintesc că lua parte la şedinţe WIZO (organizaţia femeilor sioniste), dar mai activă a fost în Asociaţia femeilor (Nöegylet) din Comunitatea din Fabric. Se strângeau bani pentru a ajuta copiii evrei săraci sau fetele sărace înainte de căsătorie.

Părinţii mergeau des la cinematograful Apollo, cred că au văzut toate filmele mute. În timpul proiectării, un pianist cânta la pian, în faţa ecranului. La unele filme ne duceam şi noi, fratele meu şi cu mine, după-amiază cu mama sau, când am mai crescut, singuri.

În casa noastră se vorbea ungureşte, aşa am fost învăţaţi şi noi, fratele meu Laci şi cu mine. Tata vorbea deja româneşte, dar nu destul ca să ne poată ajuta la lecţii. Ori de câte ori era nevoie, au angajat pe cineva care să ne dea meditaţii. Dorinţa lor a fost totdeauna să învăţăm cât mai mult, să ştim cât mai mult. Raţionamentul era: ceea ce ştii nu ţi se poate lua, tot restul se poate pierde. Asta era conduita dintotdeauna a părinţilor evrei, de pe vremea copilăriei mele şi până astăzi.

În casă era o femeie pentru menaj, care vorbea ungureşte, şi s-a mai adus o bonă ca să învăţăm să vorbim germana. Era o femeie nu prea tânără, dintr-un sat bănăţean, care vorbea o germană pură, nu dialectul şvab. Ea ne ducea în parc să ne jucăm cu ceilalţi copii, băieţi şi fete, copii evrei ca şi noi.

Între cele două războaie, la Timişoara, după câte îmi amintesc, mai ales în anii 1920 şi la începutul anilor 1930, în multe familii evreieşti erau angajate bone, guvernante la copii. În familiile mai înstărite, ele erau aduse din Austria sau din Germania. Fräulein, cum spuneam noi, a stat cu noi până în vara lui 1927, când am început şcoala, în septembrie. Ea s-a dus apoi la altă familie, dar din când în când venea să ne viziteze.

Cartierul Fabric în anii 1920-1930

Anii 1920 erau ani liniştiţi, prăvălia de confecţii mergea bine, părinţii au putut cumpăra casa din strada Ştefan cel Mare, nr. 4, de lângă palatul Totisz, unde era prăvălia tatii. Comercianţii în Fabric, în acea vreme, erau în majoritatea lor evrei. În palatul Totisz se găseau: magazin de ghete Schwartz, mărunţişuri Krausz, textile Dénes, parfumeria Spierer şi sucursala Banca Timişoara la colţul cu Ştefan cel Mare (sediul era în Piaţa Sf. Gheorghe, proprietar fiind Sigismund Szana).

După colţul cu Ştefan cel Mare erau: Freund cu rechizite şcolare; Kramer Zelma, pantofi; mai încolo, Adolf Kohn şi fiul, fabrica de vopsele. Fabrica de baterii şi lămpi electrice Dura, cu directori evrei Barta, Löwber şi Perényi. Fabrica de ghete „Turul”, director Kirschner; fabrica de vopsele chimicale „Tanara”, proprietar familia Kinsky. În partea cealaltă a străzii, de la Piaţa Traian începând, erau: textile Mevorach; lucru de mână Rudas; băcănie Farkas; băuturi Schlesinger; farmacia Schuhl; mai departe, fabrica de prosoape Schegerin şi Berg.

În Piaţa Traian erau: mărunţişuri Schönheim; magazin de mărunţişuri şi obiecte de modă Duschnitz; alimentara Grosz; vizavi, magazin de pielărie Grossmann (lângă biserica sârbească). Pe partea cealaltă: cafeneaua Weisz, magazin de haine Weinberger; magazin de sfori Albala.

Pe strada 3 August, pe partea cealaltă, vizavi de palatul Totisz: textile Kanizsa; textile Szinberger; textile angro Schönbrunn şi Pinkesz; confecţii Schnabel; textile „Fortuna”, proprietar Csendes. De la Piaţa Traian spre Bega (str. Dacilor, Piaţa de fân): magazin de haine Schönbrunn, magazin de haine Musafia; fotograf Müller; depozit de fierărie Deutsch. Vizavi, magazinul de sfori Singer, colţ cu Piaţa Petru Rareş, apoi sticlăria Adler. Pe strada Dacilor, colţ cu strada Timocului: farmacia Kovács. Pe strada Timocului: fabrica de pielărie Schlosser, apoi, trecând podul pe malul Begheului, „Industria Lânii”, proprietar Totisz. Pe partea cealaltă, splaiul Peneş Curcanul: fabrica de săpun Rosenthal şi Telkes; fabrica de lacuri şi vopsele Färber, fabrica de panglici şi broderii Fadepa (directori evrei) şi fabrica de ciorapi Pollák.

Fragment din manuscrisul Annei Hammer

În Piaţa de fân, spre gară, erau: magazin de băuturi şi cârciumă Leff; alimentară Kohn; depozit de lemne Spitzer; Reich, tot lemne. Vizavi de gară: restaurantul de vară „Pacsirta” (Ciocârlia), proprietari evrei, Havas. Vizavi: fabrica „Standard” de ciorapi, Rohrlich.

Multe dintre case erau proprietăţi evreieşti. De la Podul Decebal spre Piaţa Traian se găseau: casa Băile Neptun, proprietatea familiei Nobel; casa Steiner; în continuare, spre Piaţa Traian, casele Singer, Wilhelm; vizavi: casele Adler, Schlosser, Reichenbach, Kanizsa. În spatele străzii 3 August, spre Bega, în anii 1920-1930, erau case gen vile: Hubsch, Romaşcanu, Bercovici, Kalman. Pe Ştefan cel Mare: casele Kincs, Schwartz, Hammer, mai departe Schlesinger. În Piaţa Traian: casele Duschnitz, Gross, Freund. Pe strada Dacilor: casele Schönbrunn, Müller, Deutsch. Pe strada Petru Rareş: Adler, Temmer.

Am fost dornică să învăţ

Am avut o copilărie protejată, părinţii oferindu-mi tot ceea ce au putut. În 1927, când trebuia să încep clasa întâi, s-a înfiinţat şcoala elementară evreiască, în cartierul Fabric. A fost o dilemă pentru părinţii mei: ce şcoală să aleagă pentru mine? Mama a fost de părere să mă duc la şcoala românească, să învăţ limba cât mai corect şi cât mai repede. Acasă se vorbea ungureşte, ca şi în celelalte familii de evrei din cartier. Aşa că am fost înscrisă la şcoala de aplicaţie pe lângă Şcoala Normală din str. Pestalozzi, unde fratele meu, Laci, era deja elev în clasa a treia. Tot în vara anului 1927 ne-am mutat în casa din Ştefan cel Mare, într-un apartament spaţios, cu patru camere şi cu un balcon spre stradă, unde mergea tramvaiul. Am fost foarte bucuroasă că puteam să văd de sus tot ce se întâmplă pe stradă.

Îmi amintesc că m-am dus cu mare entuziasm la şcoală, dar în prima zi am venit acasă plângând. Nu am înţeles aproape nimic, ştiam foarte puţin româneşte. Părinţii au înţeles imediat problema şi au angajat o domnişoară care venea zilnic după-amiază, timp de vreo două luni, să vorbească cu mine româneşte. Aşa am învăţat până la Crăciun să vorbesc curent limba română. Am început să mă obişnuiesc cu şcoala. Mai erau doi băieţi evrei în clasă, Gyuri Dénes şi Pali Drexler, cu care m-am împrietenit repede; cu restul elevilor, ceva mai încet. Am rămas cu ei în relaţii de prietenie, natural, cu intervale, pentru că nu am locuit tot timpul în acelaşi oraş. Acum nu mai sunt. Gyuri Dénes a trăit până la optzeci de ani, Pali Drexler, până la optzeci şi doi de ani. Gyuri a murit în Germania, Pali, în Israel. La şcoală, clasa întâi şi a doua erau împreună, într-o sală; în altă sală, a treia şi a patra. Am fost dornică să învăţ, să ştiu cât mai mult. Când am venit acasă, imediat m-am apucat de lecţii. Am fost conştiincioasă şi poate ambiţioasă. Acum câteva zile, când am sunat o veche prietenă în Israel, Ancsi Spira, s-o felicit de ziua ei de nouăzeci şi doi de ani (a fost la aceeaşi şcoală elementară cu mine, dar într-o clasă superioară), mi-a spus, printre altele, că îşi aduce aminte cum eu totdeauna ridicam mâna, dornică să răspund. De colegi am fost privită oarecum cu neîncredere, ceea ce simţeam. Pe parcurs ne-am mai împrietenit, dar a rămas totuşi o distanţă între noi.

Cum a venit vacanţa de vară şi s-a făcut mai cald, ne duceam împreună cu fratele meu la bazinul Igiena, tot pe strada Pestalozzi, vizavi de şcoală. Acolo am învăţat să înot. Au mai venit copii şi din alte cartiere şi aşa am ajuns să avem mai multe cunoştinţe şi prieteni: Willy Leipnik (Dorian), Paul Cosma, Benedek şi alţii.

Bunica venea des pe la noi şi, când ea nu putea, mergeam noi la ea. Nu am fost o familie religioasă, dar sărbătorile mari se ţineau. Prăvălia era închisă şi mergeam cu toţii la sinagoga neologă din Fabric. Vineri seara, când bunica era prezentă, mama aprindea lumânările. Iarna aveam o cină cu bunătăţi din carne de gâscă. Mărimea ficatului era totdeauna discutată. S-a gătit numai cu untură de gâscă până în 1938, când tata a făcut o criză de fiere şi atunci am început să gătim şi cu ulei. Untura de gâscă se procura de la două femei, una din Iosefin, cealaltă din Fabric, ce aprovizionau familiile care nu tăiau destule gâşte pentru a-şi acoperi nevoile proprii.

Când eram în clasele primare, ne duceam de două ori pe săptămână, după-amiază, la ora de religie. Domnul Rosenthal, ajutorul de cantor, ţinea ora la şcoala românească din str. Titu Maiorescu (Bárány utca), pentru elevii din cele trei şcoli elementare româneşti din cartier. Şi acolo am fost ambiţioasă, îmi aduc aminte şi azi ce am învăţat. La liceu, ora de religie, între 1931 şi 1939, era ţinută de rabinul Drexler, o dată pe săptămână, pentru elevii evrei din cele opt clase de liceu.

După ce am terminat clasele elementare în anul 1931, fiind socotită printre elevele cele mai bune, am urmat liceul. Fratele meu era elev la Liceul Israelit de băieţi, care avea opt clase de liceu. Liceul Israelit de fete avea numai patru. S-a pus din nou problema ce şcoală să frecventez, dar şi de data aceasta mama mea era decisă că trebuie să mă duc la liceul de fete românesc Carmen Sylva, pentru că trebuie să ajung neapărat să am bacalaureat şi apoi vom vedea.

Am dat admiterea, am trecut şi am intrat în clasa I A de liceu (a fost şi o clasă B). Clasele erau mari, cam 50 de fete într-o clasă. Am avut alţi colegi şi am fost privită de cei mai mulţi ca nefăcând parte dintre ei. Totuşi mi-am făcut unele prietenii şi m-am străduit să învăţ cât mai bine (nu mi-a fost uşor). Mai erau două evreice în clasă, Ecaterina Temmer şi Rozalia Müller. În 1935 am terminat primele patru clase de liceu şi urma admiterea în clasa a cincea. Părinţii mei căutau să ajute şi să compenseze, aşa că, înainte de admitere, am fost pregătită timp de câteva luni de un student de la Politehnică, Ladislau Czeizler. El era din alt oraş, avea mare grijă să nu se ştie că este evreu, pentru că pe vremea aceea studenţii evrei nu erau primiţi la Politehnica din Timişoara. Am omis să spun că, în timpul claselor primare, venea la noi acasă, de două ori pe săptămână, domnişoara Majtinsky, să ne dea ore de germană şi de pian. Aşa mi-am putut menţine cunoştinţele de limba germană. În sufragerie aveam un pian mare, la care mama cânta deseori. Mergeam şi la ore de gimnastică ritmică.

În clasa întâi de liceu am început să învăţ şi limba franceză, două ore pe săptămână, până în clasa a VIII-a de liceu. Ca să ştiu mai bine şi cum eram dornică să învăţ, m-am dus şi la ore particulare. În oraş erau două domnişoare mai în vârstă, din Franţa: Mme Jacopin şi Mme Petit. Eu eram la Mme Jacopin de două ori pe săptămână, într-un curs cu patru elevi (trei fete şi un băiat). Stătea vizavi de liceul Loga, în clădirea de lângă parc. În orele de franceză (gramatică, literatură, geografia Franţei), la liceu, am învăţat despre Paris un an întreg. Când am ajuns la Paris, în 1980, nimeni nu a vrut să creadă că eu sunt acolo pentru prima dată. M-am dus şi la ore particulare de literatură germană, la doamna Kornis, originară din Praga, cu o vastă cultură, o adevărată intelectuală.

În locuinţa noastră am avut un dulap plin de cărţi în limba maghiară: A Révai Lexikon şi A Pallas nagy lexikona şi cărţi de literatură, Tolstoi, Dostoievski, Victor Hugo, Petöfi, Jókai, Mikszáth. Le citeam în vacanţă.

Vara ne duceam în staţiuni balneare cu mama, pentru două săptămâni, la Sovata, Borsec, Buziaş, iar apoi, de fiecare dată, două săptămâni la Sibiu, la rudele noastre, cele două mătuşi şi un unchi din partea tatii.

În clasa a V-a de liceu au venit încă cinci colege evreice, care terminaseră primele patru clase la Liceul Israelit. Ne-am împrietenit cu ele şi aproape în fiecare duminică după-amiază eram împreună. Acum eram zece evreice în clasa a V-a. Cum curentul antisemit devenea din ce în ce mai puternic, majoritatea colegelor românce cu care ne împrietenisem s-au distanţat. În afara şcolii, nu voiau să aibă aproape nimic de-a face cu noi. Au început să meargă cu studenţii de la Politehnică, aflaţi sub influenţă legionară. Între cele două războaie, niciun evreu nu a fost primit ca student la Politehnica din Timişoara. În anii ’30, un tânăr evreu din Timişoara sau Banat, care voia să devină inginer, se ducea să înveţe în Cehoslovacia, la Brno sau la Praga, la o universitate de limbă germană, sau în Franţa ori în Germania.

Îmi aduc aminte că, în zile de sărbătoare naţională, studenţii defilau pornind de la biserica ortodoxă, în grupuri mari. Până în 1935, singura biserică ortodoxă în oraş era cea din Fabric, apoi s-a clădit cea din piaţa Küttl. Catedrala din centru a fost construită în timpul războiului. Studenţii treceau cântând cântece antisemite. Deoarece ne era teamă că vor arunca cu pietre şi vor sparge vitrinele, ne duceam în prăvălie să protejăm vitrinele cu rulourile de fier care se manevrau din incinta magazinului.

Noi, cele zece evreice din clasă, deşi toate eram eleve bune, bine pregătite, eram sigure, fiind primăvara anului 1939, că nu o să ne lase pe toate să trecem examenul de bacalaureat. Dar miracolul s-a întâmplat şi toate am trecut.

Iar s-a pus întrebarea ce să fac mai departe.

Anii de război (1939-1944)

Fratele meu, care terminase liceul în 1936, a intrat în prăvălia tatii, cu intenţia să preia cândva comerţul. Eu voiam să învăţ şi am optat pentru o şcoală de textile de doi ani, la Bucureşti, timpurile fiind nesigure. Părinţii mei şi cu mine am fost de părere că ar fi bine să fac peste vară un stagiu la o fabrică de textile din oraş, ca voluntar. Cu mare protecţie, am obţinut un stagiu timp de două luni, la „Industria Lânii”. M-am dus în fiecare zi, de la ora şapte dimineaţa la trei după-amiaza, şi am lucrat până la sfârşitul lui august. Am trecut prin toate secţiile. Cum ştiam că nu am talent la desen, absolut necesar pentru a crea modele noi de stofă (poate aş fi putut învăţa), eram în dubiu dacă asta ar putea fi o profesie pentru mine. Nu mi-am văzut locul într-o întreprindere de textile.

Cum timpurile deveneau din ce în ce mai grele şi nesigure, iar eu eram nehotărâtă, părinţii au decis să rămân acasă şi să învăţ croitoria. Ideea era că este o meserie cu care se poate trăi oricând şi oriunde. Aşa că, în loc să merg la Bucureşti, am intrat ca practicantă la salonul de croitorie condus de Ila Stern Schlesinger. Era în octombrie 1939; a început războiul. M-am dus acolo regulat până în primăvara lui 1940, dar mi-am dat seama că nici asta nu mi se potriveşte.

Între timp, l-am cunoscut mai bine pe fratele colegei mele de liceu, Lilly K., cu 14 ani mai în vârstă decât mine, şi în iunie 1940 m-am căsătorit. Stăteam într-o locuinţă frumoasă, în cartierul Elisabetin, într-o vilă, proprietatea familiei Löwy. Nu peste mult timp, mi-am dat seama că mariajul nostru nu va fi de durată.

Au început să apară legile rasiale. Întreprinderile şi magazinele proprietarilor evrei trebuiau „românizate”: cel puţin 50% din firmă să treacă în proprietate creştină. Părinţii mei s-au înţeles cu domnul Dobrotă, care se refugiase cu familia din Transilvania de Nord, oameni cumsecade, şi firma a continuat sub numele „Octavian Dobrotă şi Co”. În august 1940, Ardealul de Nord a intrat sub dominaţia Ungariei (Dictatul de la Viena). Majoritatea populaţiei româneşti s-a refugiat în România. Facultatea de Medicină din Cluj s-a mutat la Sibiu, Facultatea de Ştiinţe, la Timişoara.

Îmi aduc aminte că, la vreo două zile după anunţarea Dictatului de la Viena, o colegă de liceu m-a rugat să trec neapărat pe la ea. Era fiica unui medic originar din Budapesta, care luptase în războiul din 1914-1918. Au hotărât brusc să se mute de la Timişoara la Oradea. De ce? În Primul Război Mondial, tatăl ei fusese decorat de unguri şi ei erau siguri că legile rasiale nu vor fi aplicate în cazul lor. Într-adevăr, prietena mea a intrat la facultatea din Cluj, în 1940, ca studentă la chimie, atunci când facultăţile din România erau închise pentru evrei. Însă, în aprilie 1944, ca toţi ceilalţi evrei din Oradea, şi ea cu familia ei fost duşi în ghetou şi apoi deportaţi la Auschwitz. Ea a supravieţuit şi a ajuns în Suedia; părinţii au fost gazaţi.

În acea vreme m-am împrietenit cu două familii tinere, în care soţiile erau originare din Oradea, şi, ca urmare a Dictatului din Viena, au ajuns să fie despărţite de părinţi. Mama uneia dintre fete a venit la Timişoara, în vizită, chiar şi în ianuarie 1944, când noi nici până în Fratelia nu aveam voie să mergem. S-a întors la Oradea, unde, peste trei luni, evreii au fost închişi în ghetouri, apoi duşi la Auschwitz. Nu s-au mai întors. Au fost gazaţi.

Ambele prietene au rămas gravide imediat după 23 august 1944. Una a făcut o criză de epilepsie în somn, în timpul gravidităţii, sarcina a trebuit să fie întreruptă şi ea a rămas cu crize de epilepsie. Cealaltă prietenă a născut, în decembrie 1945, o fetiţă frumoasă, dar care a rămas cu un soi de schizofrenie. I-am întâlnit în 1978, la Haifa, în Israel, după ce soţul ei a murit. Prietena mea s-a sinucis în 1980.

În anii 1941-1942 au ieşit noi legi rasiale. Evreii din comunităţile rurale nu mai aveau voie să locuiască acolo, erau forţaţi să se mute în oraş. Aparatele de radio trebuiau predate, întreprinderile evreieşti românizate, casele proprietate evreiască au intrat în posesia CNR-ului. Niciun evreu nu mai putea locui într-o casă CNR. Părinţii mei s-au mutat pe str. Titu Maiorescu, într-un apartament de două camere. Erau patru persoane, dar după ce au mai venit şi nişte rude, erau şase persoane. Eu cu soţul ne-am mutat în Fabric, pe str. Cermena. Sub pretextul că ar fi pentru armată şi pentru cei care au trebuit să-şi părăsească domiciliul după Dictatul de la Viena, populaţia evreiască trebuia să predea haine. S-a stabilit o cotă, iar Comunitatea avea sarcina să organizeze colecta. Am ajutat şi eu la Comunitate în această acţiune. În toamna anului 1941, bărbaţii evrei au fost convocaţi să se prezinte la stadionul Electrica, pentru a fi trimişi în detaşamente de muncă. Au fost trimişi în diferite părţi ale ţării, la cariere de piatră pe Valea Oltului, la repararea şinelor de cale ferată. Munca nu era utilă, nici rentabilă, era încă un mod de înjosire a demnităţii evreilor. Fratele meu a ajuns la Câineni (pe Valea Oltului), soţul meu era lângă Timişoara.

Nesiguranţa şi frica de deportare au creat o stare generală de nelinişte, aşa că mulţi şi-au procurat cele necesare în caz de deportare. De abia în 1949 a aruncat Gyuszi, al doilea meu soţ, lădiţa cu roţi care era în pod. O pregătise ca să-l poată transporta pe băiatul lui Lacko, deoarece acesta avea sechele după poliomelită. Deportarea era considerată ca un pericol iminent.

Cred că a fost în 1942, când la chestura poliţiei (sediul era în clădirea Liceului Israelit) au fost adunaţi evreii care aveau dosar la poliţie, pentru că au participat la mişcări de stânga, aşa-zise comuniste, precum şi cei care ceruseră paşaport de emigrare în America, prin Uniunea Sovietică, aceasta fiind singura rută prin care ar fi putut ajunge în SUA. S-au format două grupuri, au fost îmbarcaţi separat în vagoane de marfă şi trimişi în Transnistria. Abia după război am aflat că aceia din grupul cu paşapoartele au fost toţi masacraţi, când au ajuns la graniţă. Ceilalţi au fost duşi în lagărul de la Vapnyarka (aşa s-a întâmplat cu cumnata mea, Ilus), apoi la Olgopol. Cum frontul se apropia în iarna lui 1944, au fost evacuaţi, urcaţi în vagoane şi aduşi înapoi în ţară. Cei cu antecedente penale au fost închişi în lagărul de la Târgu Jiu, ceilalţi s-au întors la casele lor, dar trebuiau să se prezinte săptămânal la chestura poliţiei.

În aceste împrejurări, m-am alăturat şi eu mişcării antifasciste, o mişcare de stânga. Era anul 1942. Mulţi dintre prietenii mei au participat şi ei. Lozinca era: „Nu ne vom lăsa omorâţi ca vitele”. Strângeam bani pentru deţinuţi, dădeam ajutor familiilor, căutam adăpost ilegal pentru cei urmăriţi.

Nu aveam aparate de radio, care erau singura sursă de informaţie reală despre front. Stăteam pe strada Cermena, în casa unui tăbăcar, şi m-am împrietenit cu familia lui, care locuia în apropiere. Când copiii lor erau la şcoală şi numai soţia era acasă, mă duceam dimineaţa la ei să ascult BBC-ul. Cam fiecare dintre noi făcea la fel, ca să fie informat.

În iunie 1944, am hotărât să termin cu căsnicia şi m-am dus acasă la părinţi. În locuinţa de două camere erau deja cinci persoane, mobilă multă, nu era unde să punem încă un pat. Proprietara casei, creştină, cu o fiică de 10 ani, m-a primit să dorm la ea. În fiecare seară, în pijama şi capot, mă duceam la ei, iar dimineaţa veneam înapoi, în locuinţa noastră. Aveam avantajul că puteam asculta radioul. Acolo am auzit vestea mare în 23 august. Bucurie mare, dar şi teamă: ce va aduce ziua de mâine? Armata germană era în retragere, trupele nemţeşti erau în Iugoslavia, teama era că vor veni şi se vor răzbuna.

După 23 august 1944

La începutul lui septembrie, armata germană era în Serbia, aproape de Timişoara. În căruţe, cum am putut, am pornit spre Lugoj. Noaptea, în drum, ne-am ascuns într-un sat, într-un grajd, şi dimineaţă am ajuns la Lugoj. Eu am plecat cu fratele meu, părinţii erau deja acolo. Am stat la cunoscuţi. Nesiguranţa era tot mare, dar, peste câteva zile, au apărut tancurile sovietice. În sfârşit, ne-am simţit în siguranţă.

În câteva zile am început să ne organizăm noi, cei din mişcarea antifascistă. Înapoi, la Timişoara, am lucrat ca activistă la Apărarea Patriotică, de dimineaţa până seara: şedinţe, plasarea celor veniţi din închisori şi lagăre. Făcând muncă de birou, cu responsabilităţi multiple, m-am gândit că, în societatea asta nouă, care va fi mult mai dreaptă, eu trebuie să am o profesie serioasă. Cum visul meu era farmacia sau chimia, m-am pregătit şi, la sfârşitul lui noiembrie 1944, am dat admitere la Facultatea de Ştiinţe, secţia Chimie, în clădirea Poştei Centrale, sus, la etajul patru. Facultatea fusese evacuată în 1940 de la Cluj la Timişoara.

La examen, îmi aduc aminte că printre tinerii şi tinerele care terminaseră liceul în 1944 erau şi câteva fete germane, foarte frumoase şi elegant îmbrăcate. Am trecut examenul şi, în ianuarie 1945, facultatea a început şi am devenit studentă. Fetele germane nu au apărut. Au fost luate toate la muncă în Uniunea Sovietică, în afară de acelea care au reuşit să se căsătorească repede cu bărbaţi români. Cursurile erau în Palatul Lloyd, iar laboratoarele, în Palatul Poştei. Eu terminasem liceul în 1939, aşa că după o pauză de şase ani nu mi-a fost uşor. M-am străduit, am muncit destul de greu ca să fac faţă. A apărut o lege pentru studenţi ca mine, care fuseseră excluşi din învăţământul universitar în perioada 1940-1944, legea Voitec, după numele ministrului educaţiei de atunci, care ne asigura sesiune deschisă, adică puteam da examenele în momentul în care ne simţeam pregătiţi. A fost un mare avantaj pentru mine.

În decembrie 1944, când partidul a ieşit din ilegalitate, am fost primită în PCR, cu vechime de membră din 1942, când începusem să lucrez în mişcarea antifascistă. Viaţa în oraş a devenit oarecum normală, dar seara se spunea că nu e bine să ieşi, că soldaţii ruşi, salvatorii noştri, umblă beţi, sunt periculoşi şi îţi iau ceasul. Unii au povestit că ofiţerii ruşi evrei, cazaţi la evrei, ar fi zis că comunismul nu este ceea ce credem noi şi că, dacă putem, să plecăm.

La Timişoara, în cartierul nostru, pe străzile de la Piaţa Traian spre Bega, trăiau câteva sute de familii de evrei ortodocşi, cu prăvălia în faţă, locuinţa în spate şi copii mulţi. Aveau sinagoga şi rabinul lor. Eu cunoşteam numai vreo două sau trei familii, ei nu se amestecau cu evreii neologi. În câteva luni, au plecat aproape toţi. Mama mea era speriată. Cu legăturile lor peste tot în lume, zicea mama, ei ştiu că aici viaţa va fi dificilă. Însă eu credeam că pleacă din motive religioase…

În 1945, toamna, Clujul fiind eliberat, Facultatea de Ştiinţe s-a mutat înapoi, la Cluj. Călătoria cu trenul nu era uşoară. Cu Emil Stein, un coleg de-al meu cu câţiva ani mai tânăr decât mine, am pornit spre Cluj. Emil activase şi el în timpul războiului în mişcarea antifascistă. Am rămas prieteni cu el şi soţia lui până în 1977, când a murit. Deci, într-o după-amiază din toamna lui 1945, am prins trenul care mergea la Arad. Pe atunci trebuia să aşteptăm câteva ore la Arad, apoi ne urcam în trenul Arad-Oradea. Dimineaţa am ajuns la Oradea. Nu se ştia când va pleca trenul Oradea-Cluj. În sfârşit, a doua zi după-amiază am ajuns la Cluj. Unde o să dormim? Cămine încă nu erau. Am intrat într-un hotel mic, fericită că în sfârşit mă pot întinde, când Emil mi-a şoptit: „Hai să plecăm! Tu nu vezi că ăsta e un bordel?” În cameră era un pat şi un scaun. Spre norocul meu, ştiam adresa lui Annie Lebovici, tot o colegă şi prietenă, şi am dormit la ea. A doua zi am găsit o gazdă într-un apartament cu patru camere, unde locuiau două familii. Gazda mea avea două camere, iar fetiţa ei de zece ani dormea în cameră cu mine. Locuitul în Cluj a rămas o problemă până la sfârşitul facultăţii. Chiria se plătea în produse: făină, zahăr. Transportul acestora de la Timişoara era o problemă. Nefiind un caz izolat, făceam diverse aranjamente, împreună cu alţi colegi. La noi, evreii, majoritatea părinţilor fiind comercianţi („origine nesănătoasă”), nu putea fi vorba de cămin. De mâncat, mâncam în restaurante modeste pentru studenţi. Exista un cămin, Antal Mark, pentru studenţii evrei întorşi din deportare. Cursurile şi laboratoarele începuseră, îmi făcusem noi prieteni, învăţam mult, nu mi-era uşor, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să renunţ.

În 1947 m-am căsătorit cu Gyuszi Hammer. Era văduv, cu un băiat de zece ani, Lacko (Ladislau Peter Hammer).

În decembrie 1948 mi-am susţinut licenţa, iar în ianuarie 1949 am început să lucrez la Timişoara, la Fabrica de medicamente nr. 13 (fosta fabrică Gea-Krayer). Am lucrat în laboratorul de analiză şi de control de calitate. Cu toate că aveam diplomă şi eram membră de partid, am avut nevoie de protecţie ca să fiu angajată.

În 1948, întreprinderile şi casele particulare au trecut în posesia statului. Nici magazinele particulare nu mai erau permise. Tatăl meu era deja în vârstă (avea şaizeci şi şapte de ani), iar fratele meu, Laci, a lucrat intâi într-o fabrică, apoi în 1949 s-a mutat în Bucureşti. În toamna anului 1949, casa unde locuiam în Iosefin, de pe str. Văcărescu, ca şi alte case, a fost evacuată pentru a fi ocupată de armata rusă. Ni s-a dat un apartament, tot în Iosefin, în comun cu o altă familie. Făcând un schimb cu familia care stătea cu părinţii mei în apartamentul din Ştefan cel Mare nr. 4 (în care părinţii s-au remutat în 1945, primăvara), ne-am mutat împreună. Am adus-o şi pe soacra mea cu noi, aşa că eram opt persoane în patru camere. În anticamera mare, cu intrare separată (pe vremuri, camera fratelui meu), stătea o familie de două persoane.

Soţul meu, Gyuszi, cumnata mea, Ilus, şi cu mine lucram. Eu mergeam la serviciu cu bicicleta, din primăvară până toamna, lucram de la şapte la trei după-amiază, iar şedinţele de partid erau după orele de lucru. Aprovizionarea era dificilă, părinţii stăteau la coadă, aveam bani puţini. Casa noastră nu a trecut în posesia statului, deci nu trebuia să plătim chirie pentru apartament. De ce, nu ştiu. Naţionalizarea a fost făcută haotic; şi alte case, nu numai a noastră, au rămas proprietate privată. În cartea funciară erau poate prea mulţi proprietari, pentru că tata vânduse jumătate din casă, deoarece afacerile lui Samuel, fratele tatii, mergeau prost când a venit criza din 1929 şi tata a vrut să-l salveze de la faliment. În 1949, după ce magazinul de confecţii a fost lichidat, părinţii mei au rămas fără niciun venit, la fel şi mătuşa mea, sora tatălui meu, şi soacra mea. După stabilizare au rămas cu foarte puţini bani.

Chiria pe care o primeam de la locatari era mică, iar impozitul era mare. Soţul meu a încercat în repetate rânduri să treacă toată casa în posesia statului; casa era veche şi se temea că nu o să putem plăti reparaţiile. Dar procesul era terminat, nu s-a mai putut. Aşa că părinţii mei au început să vândă obiecte din apartament: covoare, tablouri, paltonul de astrahan al mamei la consignaţie, iar tata mergea la târgul de haine vechi, la marginea oraşului. Evreii din oraş începeau să emigreze şi îşi lichidau acolo gospodăria. După mulţi ani, Lacko, băiatul nostru, îşi aducea aminte şi povestea cum mergea cu tatăl meu la talcioc şi cum se desfăşura vânzarea. Cumpărătorii erau puţini şi, oricât de puţin ofereau, tata accepta şi spunea imediat, la orice ofertă: „A magáé”, adică „E al dumneavoastră, vă aparţine”.

Cu serviciul am fost mulţumită. Primul meu salariu mi s-a părut bun, 9.900 lei, dar inginerul chimist Steiner mi-a spus că el, după douăzeci de ani, are doar 14.000 şi ăsta e plafonul. El era originar din Caransebeş şi făcuse studiile la Praga, unde s-a întâlnit cu viitoarea lui soţie care făcea medicina şi era din Cernăuţi. După ce au terminat studiile, au trăit la Cernăuţi până în 1947, când au reuşit să vină la Timişoara. Avea încredere în mine şi mi-a povestit multe lucruri despre sistemul sovietic, pe care eu atunci nu le-am crezut, dar pe parcurs s-au dovedit adevărate. Îmi amintesc că spunea că, în curând, şeful unui aprozar va deveni o persoană mai importantă decât un inginer!

  În 1951 s-a născut fetiţa mea, Evi. Când am rămas gravidă, o prietenă mai în vârstă, care activase cu soţul meu în timpul războiului, în mişcarea de stânga antifascistă, mi-a spus cu intenţii bune: „Şi aşa trăiţi greu, cum o să vă descurcaţi şi cu un copil?” Dar noi toţi am fost foarte bucuroşi. Prima reacţie a mamei a fost: „Acum ştiu că n-o să rămâi singură niciodată”. Şi aşa a şi fost. Când am început să simt că se apropie momentul naşterii, mama a telefonat medicului care stătea în casă, dr. Haas, care a venit cu mine la spital. I-am rămas foarte recunoscătoare.

Dr. Haas avea atunci peste 50 de ani. Peste câteva luni, în ianuarie 1952, l-a sunat la telefon medicul-şef al oraşului, tot evreu, pe care îl cunoştea. I-a spus că trebuie să plece în Moldova. A fost arestat împreună cu câţiva medici sionişti din Timişoara şi din alte oraşe. Au revenit, cred, în 1956 şi, peste câteva luni, au plecat împreună cu familiile lor în Israel. A fost un aranjament pentru care, probabil, s-a plătit celor sus-puşi în valută forte. Prin anii 1960, când eram împreună în societate cu medicul-şef de atunci, mi-a povestit cât de greu i-a fost să-i comunice el vestea; dar ordinul trebuia executat.

„Annie e o fată foarte bună, cu toate că e evreică”

După concediul de maternitate mi-am schimbat serviciul. Cu protecţie, ajutată de colegi şi prieteni, la începutul anului universitar 1951-1952 am fost numită asistentă la catedra de chimie a Facultăţii de Medicină. După serviciu mă duceam cu bicicleta de două ori pe săptămână în Freidorf, la o cooperativă de produse chimice, să predau chimia în cadrul cursului de calificare pentru muncitori.

Într-o zi, ajungând acasă, în apartament găsesc doi oameni străini, în mare discuţie cu părinţii mei. Mătuşa şi soacra muriseră deja, mama, cumnata mea, Ilus, Lacko şi Evi erau acasă, soţul meu era în deplasare. Indivizii afirmau că erau de la Finanţe şi susţineau că nu s-a plătit impozitul cuvenit pe casă. Au pus sigiliu pe dulapul mamei. Mama nu a vrut să-i lase, s-a opus, ca urmare s-a dat prin telefon ordin de percheziţie. Rezultatul a fost că toate bijuteriile părinţilor au fost luate şi li s-a ordonat să se prezinte imediat la Miliţia economică. M-am dus şi eu cu ei în Cetate, în Piaţa Unirii. Acolo li s-a cerut să semneze că, după ce au lichidat prăvălia, au băgat banii în bijuterii. Bineînţeles că nu era adevărat, erau bijuteriile familiei. Nu m-am lăsat. Tipul a ridicat tonul la mine, că sunt membră de partid şi cum de mă comport aşa. După ce ne-a ţinut vreo două ore, ne-a lăsat să plecăm. La sfatul avocatului Friedländer, am apelat la Judecătorie. Nu eram singurul caz. La proces, o prietenă creştină a mamei a depus mărturie că, în timpul războiului, toate obiectele de bijuterie au fost date ei spre păstrare. Am câştigat procesul, dar aurul fusese deja topit în vistieria statului, iar pietrele nu se ştia unde ajunseseră. S-a evaluat valoarea la o sumă derizorie, dar, având nevoie de bani, am acceptat. În cazul celorlalţi, care erau în aceeaşi situaţie, unii au primit o compensaţie, alţii, nu.

În 1953 am fost trimisă la Festivalul Tineretului ca translatoare pentru grupul de tineri veniţi din Anglia. Înainte de asta am primit un instructaj de trei săptămâni, ţinut la Cotroceni; eram cazaţi în fostele herghelii regale. Apoi, în timpul festivalului, am fost cazaţi, împreună cu grupul englez, în clădirea ISEP-ului, în Piaţa Romană. A fost un show frumos, „Viaţa fericită a tineretului în ţările socialiste”, şi o experienţă în plus pentru mine: am înţeles cum funcţionează propaganda.

În 1957, după revoluţia din Ungaria, din 1956, evreii au început să fie eliminaţi din rândurile cadrelor didactice din facultăţi. Lozinca era „Îmbunătăţirea compoziţiei sociale a cadrelor didactice”. Pe dosarul meu s-a scris „fiică de exploatator”. Nu s-a ţinut seama că eram membră de partid din 1942. Noi, evreii, nu am fost acceptaţi. Când m-au dat afară de la Institutul de Medicină, profesorul meu a spus: „Annie e o fată foarte bună, cu toate că e evreică”. El era un aromân din Macedonia, care studiase cu o bursă la Oxford. Şi totuşi: „cu toate că…”.

Din patru evrei, au scos atunci trei de la Catedra de Chimie a Facultăţii de Medicină. Au mai lăsat unul care, peste un an, a fost şi el dat afară. După multe alergări, peste patru luni, am primit un post de chimist la spitalul Bega, în laborator, unde am rămas până la pensionare. În 1961 am întâlnit-o acolo pe Lizetta Bercovici care mi-a devenit prietena cea mai bună, după ce prietenele mele din copilărie au plecat în Israel. Politic, am făcut parte din organizaţia de bază a spitalului, dar am căutat să am cât mai puţine sarcini de partid.

Perioada Ceauşescu

În 1965 a început perioada Ceauşescu. Printre vechii comunişti care au fost cu el în închisoare, se zvonea că era lipsit de caracter.

Aprovizionarea era din ce în ce mai dificilă. Sistemul de a cumpăra pe piaţa neagră funcţiona, dar era periculos. Carnea se putea procura de la restaurante, plătind preţul identic cu cel plătit când o consumai la masa de restaurant. Asta numai dacă aveau încredere în tine. Tot atunci, de pe o zi pe alta, avortul, până atunci legal şi care costa 30 de lei, a fost interzis şi criminalizat. Mulţi doctori, care au vrut să ajute femeile în dificultate, au fost arestaţi şi judecaţi drept criminali. În toată ţara au murit multe femei, căutând să facă ce au putut şi ce au ştiut. Este una dintre acţiunile cele mai grave ale regimului Ceauşescu. Lozinca era: „Avorturile aduc mari prejudicii natalităţii şi sporului natural al populaţiei”.

Securitatea a devenit din ce în ce mai puternică, oamenii erau nemulţumiţi şi intimidaţi. A început urbanizarea forţată, s-au construit fabrici noi peste tot în ţară, cu aparatură cumpărată din Vest, cu valută forte. Se clădeau blocuri noi, cartiere noi. Ceauşescu a avut curajul să se opună conducerii sovietice şi, pentru că nu a luat parte, în 1968, la invazia din Cehoslovacia, politicienii din Occident au avut încredere în el şi l-au sprijinit. În aparenţă, părea o mare realizare, dar, pe parcurs, au apărut greutăţile. Nu erau piese de schimb pentru aparatura cumpărată, aşa că în multe fabrici producţia s-a întrerupt. Mulţi au ajuns în închisoare nevinovaţi. Urbanizarea accelerată şi forţată, după ideile şi instrucţiunile Partidului, a dus la scăderea producţiei agricole, iar cea care mai era se vindea pe valută forte în străinătate.

În comuna Giarmata, lângă Timişoara, tineretul, bărbaţi şi femei, mergeau dimineaţa cu trenul în oraş, să lucreze în fabrici. Pământul de lângă casă era lucrat de bătrâni. Fiind gospodari buni, în majoritatea lor germani, îşi acopereau necesităţile, crescând în curte porci, pui, porumbei. Puţinul plus îl duceau la vânzare, la piaţă. Femeile mai în vârstă, care nu lucrau în fabrici, munceau la făcut curăţenie în gospodării din oraş. Aşa am avut-o şi eu pe Frau Kati care venea la noi o dată pe săptămână. Femeie simplă, dar deşteaptă. Imediat după război, în ianuarie 1945, ca fată tânără, a fost dusă la muncă în URSS. Mi-a povestit că oamenii din comună niciodată nu au trăit aşa de bine – asta era cam pe la sfârşitul anilor 1970. Aproape în fiecare casă era maşină de spălat şi frigider. La ora trei veneau acasă de la lucru, făceau ce e necesar în jurul casei, pe când, în trecut, munceau pământul de dimineaţa până seara târziu. Dar toţi vor să plece în Germania, vor rămâne numai bătrânii, spunea Frau Kati. Aşa s-a şi întâmplat. Ceauşescu avea nevoie de valută forte, aşa că a vândut populaţia germană, iar comunele germane de lângă Timişoara au rămas numai cu bătrânii care nu mai aduceau nimic pe piaţă.

La sfârşitul anilor 1960, guvernul Ceauşescu a acceptat ajutorul acordat de Joint evreilor din România, datorită, în mare parte, legăturilor şef-rabinului Rosen, din Bucureşti. S-au făcut cămine pentru bătrâni, cantine-restaurant, s-a dat ajutor în bani şi în produse evreilor bătrâni şi nevoiaşi. Noi, la Timişoara, am avut un noroc deosebit că l-am avut pe rabinul Ernest Neumann în fruntea obştii. Alături de el era soţia lui, Edit, femeie deosebită, care l-a ajutat mult. Tot atunci a început şi activitatea de învăţământ pentru tineret, Talmud Torah, care era ţinut cu multă elocvenţă de rabinul nostru, aşa că tineretul a frecventat cursurile cu mare plăcere. Se ţineau regulat la Comunitate reuniuni culturale pe teme iudaice. Viaţa bătrânilor evrei s-a schimbat. La noi în casă era Elisabeta Steiner, văduvă, care avea acum un program zilnic. Se îmbrăca frumos, se ducea în Cetate, la cantina Comunităţii, unde primea mâncare bună şi se întâlnea cu alte persoane, rămânând acolo câteva ore să vorbească, să joace rummy. De sărbători, cei care aveau nevoie primieau pachete cu ajutoare.

Tot datorită rabinului Neumann s-a realizat o adevărată înţelegere între culte, care nu a existat până atunci niciodată în Timişoara. Rabinul era prieten cu Mitropolitul ortodox dr. Nicolae Corneanu, care venea de sărbători la sinagogă, iar rabinul nostru era invitat de multe ori la Mitropolie. Tot aşa a ţinut legături strânse şi cu celelalte culte. Rabinul Neumann era, la Timişoara, motorul cel mai puternic pentru această înţelegere şi cooperare. Mulţi dintre prietenii mei evrei au plecat. Viaţa activă în Comunitate, seder-urile, prelegerile au însemnat mult pentru noi, cei rămaşi. Gyuszi şi cu mine am fost prieteni apropiaţi cu rabinul Ernest (Ernö) Neumann şi cu soţia lui, Edit. Prietenia familiilor noastre continuă cu prietenia între fiica mea, Evi, şi Getta, şi cu aceea dintre copiii lor, Dana şi Danny.

Soţul meu şi cu mine am căutat să facem tot posibilul pentru ca Lacko şi Evi să fie dotaţi cu toate cele necesare, ca să reuşească în viaţă oriunde. Am avut inimile strânse când, întâi, fiul nostru, Lacko, împreună cu soţia lui, Anca, au reuşit să plece din ţară în 1967, apoi fiica noastră, Evi, cu soţul ei, Ghiţă, George Liebermann, în 1977.

Acum, la vârsta de 92 de ani, privind înapoi din Canada, unde sunt de 27 de ani, multe lucruri din viaţă s-au întâmplat altfel decât ne aşteptasem – ca la mulţi alţii.

Trebuie să mărturisesc că realizările copiilor noştri – atât pe plan profesional, cât şi pe plan personal – îmi dau motive de mulţumire. O mare bucurie sunt şi nepoţii Maxim, Alex şi Dana care, şi ei la rândul lor, au familii frumoase şi succese profesionale. Durerea mea mare este pierderea fiului nostru, Lacko (Peter L. Hammer), în 2006.

Au mai rămas puţini prieteni de vârsta mea; şi ei sunt răspândiţi în lume! Ţinem legătura unii cu alţii prin telefon, e-mail şi Skype. Datorită copiilor mei deosebit de atenţi şi buni, am o viaţă de bătrân care îşi vede vârsta numai în oglindă. Internetul, Google-ul, tehnologia nouă nu mă lasă să îmi pierd curiozitatea.

Convorbire telefonică din 12 august 2012

Annie néni, povestirea ta redă nu numai experienţa ta personală, ci şi istoria Comunităţii evreilor din Timişoara, în secolul al XX-lea. Aş dori să-ţi pun câteva întrebări în legătură cu trecutul nostru personal comun. Când şi cum i-ai cunoscut pe părinţii mei?

Györgyikém, tatăl meu l-a iubit mult pe Ernö. Îmi amintesc că Ernö a venit odată la noi, la magazin, să-l vadă pe tata. Şi tatii nu i-a plăcut paltonul lui, era cam vechi, şi i-a ales unul nou, pe care i l-a făcut cadou.

În 1948 a fost nunta lui Ernö cu Edit şi, la scurt timp după nuntă, au fost invitaţi la părinţii mei acasă. Am venit şi noi, eu şi cu soţul meu, Gyuszi. Am servit prăjituri, iar mătuşa mea, Juli, i-a spus lui Edit: „Rebecen lelkem, vegyen még!” Adică: „Rabineasă scumpă, mai serviţi!” Mie mi-a venit să râd, pentru că Edit arăta atât de tânără! Mai târziu ne-am împrietenit. Am ţinut mult la mama ta. Tatăl meu mergea des pe la ei, se simţea bine cu ei. El a dus-o pe Evi la ziua ta de naştere.

Da, e una dintre primele mele amintiri. Evike era în braţele lui Ilus, era micuţă şi dulce, mă uitam în sus la ea.

Era în 1954, tu aveai cinci ani, Evi, doi şi jumătate. Ilus a mers împreună cu tata, că eu lucram. Părinţii tăi îţi făceau o serbare mare, cu program, cu teatru de păpuşi. Juli si Jancsi Bleier veneau totdeauna şi recitau sau cântau.

Dar şi Gyuszi îl cunoştea demult pe Ernö. În anii războiului se întâlneau des, împreună cu Márton Zoli şi cu alţii. Gyuszi şi-a pierdut prima lui soţie într-o tragedie. Bözsi, pe numele de fată Schwartz, avea 28 de ani. S-a dus într-o noapte… Era în 1943, evreii nu aveau voie să fie trataţi de medici neevrei… Nu au găsit un medic la timp. Când a ajuns în sanatoriul Freund, era deja prea târziu: pierduse prea mult sânge. La înmormântare s-a adunat tot oraşul. Ernö mi-a zis că a fost prima oară în cariera lui de rabin că a înmormântat pe cineva pe care-l cunoştea.

Îl văd şi acum pe Kincs bácsi la templu, era gabai, şedea la dreapta de Aron Kodeş, tata la stânga, iar noi, Evi şi cu mine, alergam de la unul la altul. Din ce ai povestit, reiese totuşi că religia nu juca un rol important la voi în familie.

Nu. Aparţineam de Comunitate, păstram câteva datini de sărbători, dar nu eram religioşi. De seder făceam tot ritualul, dar rapid, aşteptam cina.

Când a fost vorba de educaţia ta, mama ta a optat pentru şcoala românească şi nu pentru şcoala israelită.

Mama nu a învăţat niciodata româneşte. Ţelul ei era să învăţăm limba română, conform principiului: „În ţara asta trăim, trebuie să ştim limba”. Profesorii noştri erau aduşi din Vechiul Regat, ca să ne înveţe limba. Asta făcea parte din politica de românizare de după Primul Război Mondial. Se spunea că era planul reginei Maria.

Înainte şi în timpul războiului eraţi conştienţi de pericolul reprezentat de ascensiunea fascismului, de mişcarea legionară, de regimul lui Antonescu? V-aţi simţit în primejdie?

Şi încă cum! În mare primejdie, o primejdie foarte mare, nu mică! În general, eram pregătiţi să fim deportaţi în orice moment.

Cei din Timişoara au fost cruţaţi de deportare. Ce s-a întâmplat cu rudele care trăiau în Ungaria?

Fratele mai mare al mamei, împreună cu soţia lui au fost deportaţi din Marosvásárhely (Târgu Mureş) şi nu s-au mai întors din Auschwitz. Iar un văr din Cluj a fost dus la muncă obligatorie în Uniunea Sovietică şi a pierit: a călcat pe o mină.

Tu te-ai angajat politic, ai fost activă…

Eram angajată, dar nu am fost chiar aşa de activă. Doar din august până în noiembrie 1944 am lucrat pe teren politic. Am fost membră de partid din decembrie 1944, dar au recunoscut că am activat din 1942. Apărarea Patriotică a fost doar după război, înainte am fost în Mişcarea Antifascistă, care era de stânga, dar nu comunistă. Nu erau mulţi români, eram mai mulţi evrei.

Ce au spus părinţii de activitatea ta politică?

Îţi dai seama că nu le-a plăcut deloc. Mama cunoştea perioada comunistă cu Kun Béla la Budapesta, în 1919. S-a lecuit de comunişti.

După ce aţi pierdut magazinul, cum v-aţi descurcat financiar?

Magazinul nu a fost naţionalizat, ci lichidat. Banii s-au dus cu stabilizarea, când am avut dreptul să schimbăm o sumă minimă de bani. Am lucrat noi trei, Gyuszi, Ilus şi cu mine, am stat toţi împreună în aceeaşi locuinţă, iar părinţii vindeau câte un obiect din casă, când era necesar. Un exemplu: nu am putut să o alăptez pe Evi şi aveam nevoie de Eledon, lapte praf din străinătate. Părinţii mei au vândut un covor persan de mătase, ca să cumpăr lapte praf.

Ce părere aveai despre sionism ca soluţie pentru „problema evreiască”?

Întrebarea era: Cum putea exista Israelul în marea aia de arabi? Asta era teama noastră. Dar foarte mulţi erau sionişti.

Mulţi credeau că, în orânduirea nouă, evreii vor fi cetăţeni cu drepturi egale.

Aşa a fost. Am crezut că în societatea nouă vom fi toţi egali. Şi s-a dovedit că nu eraadevărat. Am văzut ce se întâmplă. Evreii care, după război, erau în poziţii bune, au fost cu toţii demişi. A fost şi un ministru evreu şi a fost dat afară.

Ilus, cumnata ta, a fost ilegalistă, nu-i aşa?

Sigur, a fost ilegalistă şi a fost în Transnistria. Ilus a fost în procesul comuniştilor din 1933, dar nu a fost condamnată. Atunci toţi evreii care figurau la chestură, la poliţie, au fost deportaţi în Transnistria, peste Nistru. Ilus s-a întors în ianuarie 1944 şi a trebuit să se prezinte la poliţie în fiecare lună, până în august. La început i-a fost foarte greu. În lagăr fusese împreună, în acelaşi grup, cu o prietenă, Medy Csallos, mama lui Csallos Joska, şi cu tatăl lui Stein Emil. Reprezentantul lor faţă de autorităţi era Rado Sándor, fratele mai mic al lui Rado Lajos care a fost mai târziu secretar general la Comunitate. Sándor era un om foarte cumsecade, el însuşi un deţinut evreu, ca şi Ilus.

Atunci au făcut cunoştinţă cu comunismul sovietic.

Nu, armata română era în jurul lor. Şi nemţii. De asta se temeau că vor fi exterminaţi. Au avut noroc. I-au rugat pe soldaţii care mergeau în concediu acasă să le aducă ceva. După un timp, au intrat în contact cu familia rămasă acasă. Se strângeau bani pentru ei, fiecare a ajutat cum a putut, nu numai rudele. Când Ilus s-a întors, a crezut că va fi bine, toţi au crezut. Nu a fost aşa.

O ultimă întrebare: Cum ai defini identitatea evreiască?

Prin istorie. Prin comunitatea evreiască. Prin destinul evreiesc. Prin solidaritate. Prin dorinţa ca în Israel să se poată trăi în linişte şi pace.