După peștele în aspic urma aranyleves (supa de aur), cu carne de pui sau vită, morcovi si țelină, apoi friptura de pui cu cartofi, legume si salată. Cu câteva zile în urmă învârtisem deasupra capului găina care se zbătea, repetând după tata rugăciunea în ebraică. Găina ispășea în locul meu, era kapures, jertfită pentru ca mie să-mi meargă bine. Mai bine ea decât eu, mă linișteam, adoptând obiceiul arhaic care mă umplea de teamă, dar și de vraja sărbătorii de Iom Kipur.
Pe la ora șase seara, după cina copioasă, porneam toți trei la sinagogă într-o tăcere neobișnuită pentru noi: tata, febril, cufundat in gânduri, își concentra forțele pentru cele 24 de ore de post și rugăciune; mama, micuță de statură, dar rebezzen din cap până în vârful degetelor, pășea cu demnitate, pe tocuri înalte, în taior elegant cu o batistuță asortată și cu pălărioară cu voal pe părul proaspăt aranjat la coafor; iar eu îmi promiteam solemn în sinea mea că voi ține postul până la capăt.
În Sinagoga din Fabric în anii ’60 –’70, fiecare își ocupa locul rezervat și cumpărat pentru această ocazie unică, căci în tot restul anului băncile erau mai mult goale. Mama era la balcon pe partea dreaptă, așa că putea schimba priviri cu tata care ședea jos, pe jilțul lui de rabin, în togă și cu coif cu pompon din satin alb strălucitor la stânga de Aron Kodeș, dulapul cu sulurile de Tora. Lumea râdea, se îmbrățișa și se săruta până începea Kol Nidrei, una din puținele rugăciuni când toată congregația era în picioare și își reținea suflul. Răsună în mine, de parcă ar fi azi, vocile cantorilor – Katz, o voce de tenor de operă, Feller Otto, suav, cu inflexiuni duioase, vocile calde ale lui Klein Geza și Fischer Hugo. Nimeni nu se putea sustrage acestei rugi pătimașe care începe pianissimo, domol, se amplifică treptat, se lărgește, se înalță, cuprinde toată făptura. Nu sensul cuvintelor, ci melodia dramatică purtată de voce si orgă angrenează individul și comunitatea într-o emoție colectivă. Fiecare în parte și cu toții împreună trăiam acest moment ca un moment de cumpănă, crucial, determinant pentru viața, pentru soarta noastră. An de an, până astăzi, simt la fel.
Postul nu era un subiect de discuție, posteam, răbdam de foame și de sete, fără comentarii. Dar de fiecare Iom Kipur, când intram în casă seara, după templu, și pe masă sclipea platoul de argint încărcat cu fructe si ne ademenea kuglof (prăjitura turn cu o gaură în mjloc, umplută din belșug cu mac sau ciocolată și stafide), mama exclama fără greș, cu toate că de-abia începuse postul: „Acum mi-e cel mai tare foame !” Pe atunci râdeam, iar mult mai târziu mi-am dat seama ca era modul ei ingenios de a elimina posibilitatea de agravare. Mai tare foame decât cel mai tare, nu merge !
A doua zi trecea cu pălăvrăgeli la femei, la bărbați, cu dezbateri pe toate temele, cu promisiuni și planuri de tot felul, apoi știrile circulau în zigzag prin sinagogă, înainte de a-și lua zborul prin oraș. Noi, copiii, după ce ne-am îndeplinit obligația de a ne lăsa pupați și de a răspunde mai mult sau mai puțin politicos la întrebări, alergam de la unul la celălalt, apoi ne zbenguiam în parcul din față. Nu-mi aduc aminte decât de zile însorite de toamnă aurie. Stăteam lângă mama care răsfoia in cărticica ei de rugăciuni primită cadou de nuntă de la Eszti néni, soția lui Matyi bácsi, bătrânul rabin Drechsler. În fiecare an de Iom Kipur o strâng la piept. Unele pagini sunt mâzgălite cu creionul – opera mea, desigur. La sfârșit e rugăciunea de Izkor, în amintirea celor care s-au stins din viață. Când venea momentul, trebuia să ies din sinagogă ca toți cei care nu pierduseră încă rude de primul grad. Ieșeam pe vârful picioarelor, cu sufletul înfiorat, ascultând cantorul care citea numele celor decedați în anul care trecuse, privind pe furiș înapoi spre șirurile de oameni cu capul plecat. Știam ce jale o cuprinde pe mama – părinții, doi frați și alte rude pieriseră la Auschwitz. Mai târziu era și tata îndoliat, bunicii, plecați când eu aveam doi ani, sunt înmormântați în Israel. Am crescut fără bunici.
Spre deosebire de alte sărbători, predica lui tata era un fel de meditație, o cugetare, o urare, fără anecdote biblice, fără istorioare morale. O rugă fierbinte care cuprindea tot și care permitea fiecăruia să o completeze după aspirațiile personale. După-amiaza se cânta-recita Uvinu Malkeinu, un poem zguduitor care culminează cu dorința etern-umană exprimată în versul Părintele, regele nostru, Înscrie-ne în cartea vieții. Nu am auzit niciodată și nicăieri un Uvinu Malkeinu recitat cu mai multă ardoare decât de tata. Toată ființa lui se transforma în pledoarie, în implorare, în rugăciune. Ascultându-l, nu puteai să nu crezi în puterea voinței de a face să se împlinească ceea ce-și propune.
Sunetul șofarului, cornul de berbec răsucit, era așteptat cu înfrigurare și salutat cu un Shkoyeh (adică Bravo!), cu oftaturi de ușurare și cu o bucățică de ciocolată sau măr cu cuișoare, pe care-l adulmecasem în timpul postului, ca să prindem puteri pentru drumul spre casă. Noi trei mergeam încetișor, cam obosiți, cam flămânzi, plini de o mulțumire adâncă, cu gândul la masa pusă, la kuglof și la cacao fierbinte cu frișcă.