Acasă > Mărturii > Istorie Orală

Peter Freund, profesor emeritus la Universitatea din Chicago, fizician de renume, descinde dintr-o cunoscută familie timişoreană, cu strămoşi de la începutul secolului al XIX-lea, care se odihnesc în cimitirul evreiesc de pe Calea Lipovei. Plecat în 1959 din România, obţine doctoratul în fizică teoretică la Universitatea din Viena, iar din 1965 activează la Universitatea din Chicago. În prezent, continuă munca de cercetare şi publică în reviste de specialitate, iar în ultimii ani s-a făcut remarcat şi ca autor de nuvele, povestiri şi eseuri.

Istorii de familie

Numele meu este Peter Georg Oliver Freund – numele complet. Ambele familii, şi dinspre mamă şi dinspre tată, sunt timişorene. Familia tatălui se numea Freund şi, dacă mergeţi în cimitirul evreiesc, veţi vedeţi că sunt morminte cu numele de Freund de la începutul secolului al XIX-lea. De fapt, sunt strămoşi ai tatălui meu, bunicul bunicului sau tatăl bunicului, nu ştiu.

Primul Freund sosit la Timişoara a descris într-un manuscris – era pe pergament, cu o caligrafie minunată! – cum a venit el; cred că a venit din Bucovina. Şi a descris toate aventurile sale, pentru că au venit bandiţii betyár, bandiţii maghiari, erau grupe de haiduci, haiducii maghiari. Dar a venit armata austriacă, i-a prins pe bandiţi şi lui i-au dat înapoi mărfurile; şi cu ele a sosit la Timişoara şi s-a stabilit aici.

Noi locuiam pe Corso – nu ştiu dacă cunoaşteţi clădirea Färber, palatul Färber, între clădirea unde este Rectoratul Politehnicii, cu Lloyd-ul, şi clădirea unde este jos Librăria Eminescu. Familia Färber avea fabrica de lacuri şi noi locuiam în palatul acela. Acolo aveam radiatoare, ca acestea din biroul dvs., dar comuniştii au declarat încălzirea centrală un obicei burghez şi au sistat-o. Aveam ceea ce se numea o canadiană în cameră şi ne încălzeam cu ea. În ultima zi înainte de plecarea noastră ardea un foc fierbinte în canadiană şi taică-meu a citit manuscrisul pe pergament pentru ultima dată şi a zis: „În foc cu el! Nu-l las aici!”

Nu era voie să-l scoată din ţară?

Nu, nici manuscrisul şi nici nimic scris nu se putea scoate.

Asta a fost în noiembrie ’59? Ce se putea totuşi lua?

Se puteau scoate haine, lenjerie, ceva pentru pat, dar nimic din metal. Nici măcar un aparat electric, nimic.

Şi acest manuscris se întindea pe cât timp?

Era alcătuit din amintirile acestui Freund de la începutul secolului al XVIII-lea, era mare ca masa asta, cu un scris normal. Deci ar putea să fi fost cam 30 de pagini.

Şi se menţiona acolo…

Sosirea lui! Nu cred că era căsătorit, era singur şi a venit aici. Şi aici sunt înmormântaţi toţi din neamul Freund, în cimitirul de aici. Este acolo şi bunicul meu patern, cu ambele sale soţii. Prima soţie, care a murit dintr-un chiuretaj, se numea Etelka Ausländer. Ea a murit când taică-meu avea şase ani. Bunicul meu era un angrosist de grâu şi era consilier municipal. Fratele său, Maxi, locuia lângă… ştiţi unde este Sinagoga din Fabrik? Dacă mergeţi pe cealaltă parte a liniei de tramvai, erau nişte case acolo; şi într-una din casele alea locuia el. Locuia acolo şi domnul Pollák, în prima vilă pe care am văzut-o vreodată, unde puteai să suni la sonerie şi dinăuntru ţi se răspundea. Ceva modern pe-atunci, la Timişoara!

Noi eram copii şi n-am ştiut niciodată că Jozsa, a doua soţie a bunicului, nu e adevărata noastră bunică. Când am avut 13 ani, avea ea o fată în casă, o şvăboaică de la Lenauheim, Rezi o chema, şi ea m-a dus la o fotografie pe perete: „Asta-i adevărata ta bunică! Asta nu-i bunica ta!” Dar noi o adoram pe Jozsa. Nu era nici pe departe aşa de frumoasă ca adevărata mea bunică. Era o femeie mică şi grăsuţă… era bună, era bună cu copiii.

Şi apoi bunica a avut un fiu, Emeric (Imre) Freund. „Apáca” îi spuneau toţi. Aţi auzit de clubul ILSA? Acum au o pagină de web şi este mult despre el acolo. El era un jucător de polo celebru şi a devenit antrenor de înot. A ajuns chiar antrenorul echipei naţionale a României, dar nu avea voie să călătorească cu echipa pe timpul comuniştilor. Până la urmă, a plecat şi el din ţară cu fiul şi cu soţia sa, iar băiatul lui a devenit căpitanul echipei vest-germane de polo şi a câştigat bronzul la Olimpiada din Los Angeles.

Partea cealaltă a familiei era la Lugoj. Era bunica, Helena, născută Beck, venită din Banatul unguresc, de lângă Szeged, un orăşel care se cheamă Kistelek. Bunicul meu, David Spitzer, era timişorean şi se cunoştea cu celălalt bunic, Armin Freund. De fapt, au copilărit împreună. Şi cred că a fost o căsătorie aranjată; nu cred că s-au iubit prea mult David cu bunica mea, Helena. Bunica întotdeauna l-a vorbit de rău pe soţul ei. Când s-au mutat la Lugoj, au deschis un magazin de textile, care a devenit cel mai mare din Lugoj. Nu le mergea prea bine la început, dar bunica era o femeie de afaceri înnăscută. Într-un an a cumpărat două vagoane de bumbac. Şi în anul acela Missisippi a făcut inundaţii şi, când s-a livrat bumbacul, deodată preţul se dublase. Aşa a făcut o avere mare. Avea un palat la Lisabona cu treizeci şi şapte de camere. Am întrebat-o odată cum a făcut avere. Mi-a spus: am făcut avere cu tranzacţia asta cu bumbacul. După aceea totul a fost banal, plictisitor, banii continuau să vină, veneau banii, dar asta a fost marea oportunitate.

Bunica mea avea doi fii, Filip şi Pavel, şi o fiică, Rozalia – maică-mea. Îşi iubea fiii, o ura pe maică-mea! Ea era o mamă de băieţi, nu de fete. Bunicul meu însă o adora pe mama. Era exact ceea ce doctorul Freud ar spune că se întâmpla în familia Freund!

Şi iată ce face: ea voia să rămână cu fiul ei, Pavel. Filip era mai întreprinzător, Pavel era un „mameluc” ce făcea tot ce zicea mămica să facă. Şi bunica stă cu el şi îl ajută cu magazinul. Atunci începe războiul şi povestea cu Transnistria. Când vin să-l deporteze pe Pavel – Filip era deja în Portugalia – bunica nu era acasă şi normal era să dea un bacşiş ca să nu-l deporteze. Pavel a vrut să arate că şi el ştie să facă o afacere. Ăla voia, să zicem, două mii de lei şi el a vrut să dea numai o mie de lei. Şi l-a deportat şi a fost în Transnistria. Pe bunica au dat-o afară. Avea o casă acolo unde este acum sediul PSD. Este casa bunicilor mei şi le aparţine, adică le aparţinea. Şi magazinul era în piaţa aceea mare, care se cheamă acum Iosif Constantin Drăgan.

Ştiţi unde a fost deportat unchiul dvs., Pavel, în Transnistria?

La Vapnyarka.

Bunica o ura pe mama, dar mă adora pe mine, pentru că eram băiat. O adoram şi eu pe bunica. Şi ne duceam la Lugoj şi ne rugam pentru Pavel – Pavel Spitzer îl chema. Ne rugam pentru el, ne rugam să vină înapoi. Erau aşa de frumoase acele zile cu bunica! Şi Pavel într-adevăr s-a întors după vreo doi ani.

Fratele bunicului era Leo Spitzer şi Bertha Spitzer era sora lui. „Când eşti la Leo, să nu inspiri aerul”, asta ni se spunea, pentru că el a avut sifilis. Iar dacă îţi dădea de mâncare, trebuia să spui că nu ţi-e foame. Ăsta era Leo Spitzer. El era contabil în magazinul bunicului. Bunica a stat cu Pavel; şi, în ’45 când aveam eu 9 ani, 8 de fapt, că 9 împlineam în septembrie, era primul an după război când puteam călători şi ne-am dus toţi la mare, la „Carmen Sylva” – care a devenit apoi „Vasile Roaită”, acum se numeşte „Eforie Sud”. Ne-am dus acolo şi acolo a venit şi fratele tatălui, Imre, acela de la ILSA – am fotografii din călătoria aceea. El s-a căsătorit, pe timpul războiului, la Bucureşti, cu o femeie care se numea Silvia. Nu era ea o femeie prea… comme il faut, era însă o frumuseţe rară. Când a văzut că Pavel, întors din Transnistria, este singur – era şi el cu noi la „Carmen Sylva” – a adus o prietenă de-a ei, Marta. O femeie divorţată din Bucureşti, tot de o frumuseţe fantastică. Marta l-a cucerit pe unchiul meu în şapte zile şi, înainte de a ne întoarce, ei s-au căsătorit la Bucureşti.

Bunica era furioasă. Cum îndrăzneşte? Şi, ca să-l pedepsească pe Pavel, s-a decis să plece la Lisabona. În ’46 a plecat: cu toate covoarele, cu totul. Pe vremea aceea era încă Regele şi se putea pleca.

Bunica nu a fost cu noi la „Carmen Sylva”, femeile bătrâne nu mergeau în vacanţe. Dar bunica înota în Timiş. Pe malul Timişului era ştrand şi eu acolo am învăţat să înot. Bunica a plătit. Şi am înotat la ILSA; scria în ziar când câştigam la concursuri. Îmi petreceam toate vacanţele la bunica, o adoram pe bunica! Şi ştia ea să bucătărească cum nu ştia nimeni! Eu visam noaptea nişte mâncăruri şi ea încerca să le prepare, după cum i le descriam eu. Şi spuneam: „Asta nu-i ce-am visat!” Şi ea zicea: „Asta ţi-am făcut, asta ai să mănânci!”

Vă amintiţi ce vă gătea?

Făcea porumb. Cât era de bun porumbul proaspăt! Fiert, dar şi fript pe foc. Atunci făcea pui cu usturoi sau pui pane sau crap sârbesc, rácos hal – dar n-am găsit niciodată în Serbia mâncarea asta. Însă dacă mergeţi la Budapesta, orice restaurant are rácos hal. Este divin, doamnă! Nevastă-mea, care este americancă, a luat reţeta de la bunica. Şi făcea un Kugelhopf!… Este un cozonac umplut cu ciocolată. E o reţetă după care până şi o servitoare din America mi l-a făcut, aşa de uşor de făcut este. De câte ori mergeam la Lisabona, bunica mi-l făcea ea însăşi, pentru că bucătăreasa portugheză nu ştia să-l facă. Şi odată, la masă, am insistat să-mi dea reţeta. Am luat note în ungureşte şi apoi le-am tradus în englezeşte. A mers nevastă-mea în bucătărie să vadă cum îl face. Cu stafide înăuntru, ah, e minunat cozonacul ăsta! Bunica a murit la vârsta de 95 de ani, la Lisabona, în 1983.

Spuneţi-mi cum e crapul sârbesc.

E un pat de cartofi pe care vin puse roşii şi ceapă. Nevastă-mea pune ardei, nu ştiu dacă bunica punea ardei. Vine smântână şi pe aia vine crapul, se fac tăieturi şi în fiecare tăietură se pune slănină şi ceva usturoi, probabil. Şi peste toate se pune paprica. Dacă pui prea mulţi ardei, lasă apă şi cartofii se înmoaie, nu mai rămân crocanţi. Aşa este mai bun, să rămână crocanţi. Soţia mea îl face. Face şi cozonacul şi tortul doboş –este una dintre puţinele americance care ştiu să facă aşa ceva.

Unchiul meu cel mai mare, Filip, la care s-a dus bunica, a devenit fiul ei favorit. Acuma vorbim despre stabilirea bunicii în Portugalia. Noi eram în clădirea unde este Ascar-ul, pe fostul Bulevard Regina Maria, apoi bulevardul 23 August şi azi Bulevardul Revoluţiei din 1989. Şi Filip avusese birou la etajul doi al acestei clădiri. El era avocat, studiase la Sorbona şi a făcut o teză de doctorat care a devenit destul de cunoscută: „15 ani de politică externă americană”. Asta a fost teza sa şi pe baza ei a primit o bursă Rockefeller, să se ducă la Universitatea Columbia din New York. S-a dus acolo în anul 1929. Ştiţi că în 29 noiembrie a fost marea criză de la bursa din New York. S-a dus cu vaporul – nu erau încă avioane pe vremea aceea – şi a văzut toţi milionarii ăia americani şi s-a decis să devină şi el milionar. A rămas numai un semestru, deşi avea bursa pentru două semestre, s-a întors la Timişoara şi a deschis un cabinet de avocatură. Îi mergea destul de bine. Şi, după aceea, după ce a început războiul, Carol al II-lea fusese forţat să abdice, Filip a spus: „Eu nu rămân aici”. Ceilalţi din familie n-au vrut să plece, ar fi pierdut sanatoriul, magazinul… Dar bunica avea vreo sută de mii de dolari şi i-a dat banii aceştia, i-a cusut în palton şi, cu un paşaport fals, obţinut de Imre de la ILSA, a reuşit să plece şi a mers prin toată Europa ocupată de nemţi până în Portugalia care era neutră. Acolo s-a dus, de fapt, şi Regele. S-a dus acolo şi după război a făcut nişte afaceri. Era omul care făcea afaceri pe linia gri, între legal şi ilegal.

Şi bunica a trăit şi ea acolo şi de-acuma aveau bani să meargă la Estoril, lângă Lisabona, unde era un cazinou celebru. Şi odată au fost aşezaţi la o masă împreună cu o doamnă care era Elena Lupescu. A venit şi regele Carol şi au făcut o partidă foarte reuşită. Regelui îi plăcea că era cineva care vorbeşte româneşte. Asta a fost prin ’49-’50, să zicem. Şi bunica ne-a scris o scrisoare în care ne spunea că a jucat canastă cu Regele. Ne scria asta codificat, pentru aşa ceva puteam ajunge la Canal! Ne scria în idiş, spunea „am jucat canasta cu meleh-ul nostru – meleh este rege în ebraică – şi cu honte a sa”, şi cu c… sa.

Scrisoarea asta a citit-o mama la masă. Eu aveam ore de engleză, pe strada Mercy, cu o doamnă pe care o chema Margareta Vágo. Cu ea am învăţat engleză toţi. Eu vorbesc opt limbi şi în niciuna nu am accent, numai în limba engleză! Eu am ureche foarte bună şi sunt convins că pot să reproduc perfect accentul doamnei Vágo. Şi eu mergeam la ore la engleză şi ea mă întreba: „What’s new, my boy”? Şi eu nu aveam nimic de povestit, dar de data asta i-am spus: bunica mea a jucat canastă cu Regele şi cu… doamna Elena Lupescu. În 24 de ore, zvonul a revenit la taică-meu în altă formă: „Familia Spitzer îl finanţează pe regele Carol pentru a reveni pe tron”. Vă imaginaţi unde ar fi putut duce această poveste în acei ani! Aşa că tata mi-a spus: „Ai înnebunit? Povestea asta ai spus-o tu la bârfitoarea aia? Te duci imediat şi spui că tu ai inventat povestea asta, că nu e nimic adevărat”. Doamna Vágo a corectat povestea despre partida de canastă şi nouă nu ni s-a întâmplat nimic. După aia ea a devenit foarte rece cu mine. Asta a fost povestea cu doamna Vágo.

Final de război

Şi încă ceva cu bunica: în ’44, când au venit ruşii în ţară, nemţii fugeau de ruşi. Era un zvon că vor trece prin Timişoara nemţii şi că vor omorî toţi evreii. Şi toţi evreii s-au refugiat la Lugoj. Familia mea a decis că eu, fiind mic – ar fi trebuit să mă ducă în spate – să fiu lăsat la Timişoara, la vecinul nostru neamţ, Herr Daniel, un om foarte cumsecade. Noi locuiam încă la sanatoriu şi, dacă mergeţi spre Poşta Mare, în clădirea următoare stătea domnul Daniel. Toată lumea ştia că el avea un fiu, dar fiul său, fiind în armata germană, a ajuns prizonier în Rusia. Şi atunci el a scos toate fotografiile cu acest fiu şi a pus fotografii de-ale mele, ca şi cum aş fi fost fiul lui. Şi de fapt ar fi mers, pentru că, deşi sunt evreu, eu nu sunt circumcis. Tatăl meu a fost medic în Germania şi a trebuit să se refugieze de acolo şi n-a vrut să mă circumcidă: ştia prea bine că absenţa prepuţului serveşte la nazişti ca o carte de identitate a evreilor. Şi, deci, aş fi putut trece drept creştin.

Cum ştiţi, nemţii nu au intrat în Timişoara, au venit ruşii în schimb. Gara a fost bombardată şi de la Ascar se vedeau flăcările. Părinţii au ajuns la Lugoj şi bunica a văzut că nu m-au adus şi pe mine şi l-a dat afară pe taică-meu: „Măi, să-ţi fie ruşine! Ai lăsat copilul acolo! Şi ce dacă e la un neamţ, o să faci un mic efort şi te duci după el”. Asta i-a spus şi l-a trimis la Timişoara. Şi a venit înapoi şi eu mă jucam pe stradă, plouase şi eu mă jucam cu bărci din hârtie de ziar. „Ce faci pe stradă? Dacă vin nemţii?!” „Tăticule, n-au venit nemţii, au venit deja ruşii, sunt aici!” Taică-meu s-a uitat dacă apartamentul e-n ordine, a încuiat şi am aşteptat seara. Am mers până la Freidorf pe jos şi, când am ajuns, la miezul nopţii a fost un tren spre Lugoj. Era la sfârşitul lui august sau în septembrie. Am mers cu un vagon pentru animale. Au durat, cei şaizeci de kilometri până la Lugoj, şase ore! Am ajuns la Lugoj, bunica fusese dată afară din casa în care locuise atunci când a fost deportat unchiul meu şi acum locuia lângă gară, îşi cumpărase o casă acolo. Am ajuns şi abia am mâncat micul-dejun că au început să sune sirenele. Am mers în adăpost; atunci a fost cea mai severă bombardare a Lugojului din tot războiul. Toată strada, unde stătea bunica, a fost distrusă, mai puţin două case, a bunicii şi casa de vizavi. Noi, care ne refugiaserăm de la Timişoara, am prins cea mai teribilă bombardare a Lugojului!

Dar, în Timişoara, familia nu a avut de suferit? A fost luat sanatoriul?

Sanatoriul a fost „CNR”-izat, dar la un mod amuzant. Un prieten al unchiului meu, Filip, un anumit domn Cazenave, l-a cumpărat pentru un dolar sau aşa ceva, aşa că era proprietate franceză, dar era scris CNR pe ea. Era un sanatoriu minunat, mergeau evreii acolo să se trateze. Ei nu aveau voie să meargă la sanatoriul creştin, deci veneau toţi la noi. Eu nu aveam voie să mă duc la şcoală publică. Eu mergeam… aţi auzit de doamna Şovăilescu?

Da, am o poză aici cu ea, poate sunteţi în poză.

Ăsta-i Steiner Jancsi! Ăsta-i Molnár Andris, aici!

Evreii nu aveau voie să aibă angajaţi creştini şi nu aveau voie să aibă radio. Dar toate fetele-n casă erau unguroaice din Trei-Scaune. Şi bucătăreasa era din Trei-Scaune. Noi aveam două fete-n casă, o bucătăreasă şi o portăreasă, Mari néni. Ea avea un fiu Valentin – Bálint – şi Bálint avea vreo 16-17 ani şi el era singurul bărbat potent într-o clădire de femei. Nu vă imaginaţi ce se putea întâmpla! Avea un adevărat harem: toate fetele din casă, toate infirmierele, toate erau amantele lui. Am primit noi o fată nouă din Trei-Scaune, care era virgină. El a sedus-o, dar după câteva săptămâni avea alta, era coadă la el. Asta era aşa de îndrăgostită de el şi, în plus, ştiind că, nemaifiind virgină, nu se va mai putea căsători, s-a urcat pe acoperiş şi şi-a dat drumul de acolo, s-a sinucis. A venit poliţia, era clar că era o sinucidere, dar atunci şi-au dat seama că puteau face şi un act de şantaj. „Sunteţi evrei şi nu aveţi voie să aveţi o servitoare unguroaică creştină.” Asta era în ’40-’41, nu ştiu. Legea spunea că nu avem voie să avem angajaţi creştini, mai mult, s-au dus în camera fetei şi acolo aveam radioul, un Telefunken foarte frumos, era clar că era al nostru. L-au arestat pe tata pentru violarea legilor contra evreilor. Şi, abia l-au arestat, că vine un avocat, un prieten al primarului: dacă dăm un bacşiş lui cutare şi cutare, tata va fi eliberat şi toată povestea încheiată. Avocatul ăsta a jucat de câteva ori bridge cu părinţii mei. Şi mama, când l-a văzut, nu s-a putut abţine şi i-a spus: „Să vă fie ruşine! Sunteţi un şantajist!” Avocatul nu s-a înfuriat, ci a spus: „Doamnă, preţul s-a dublat”. Şi a trebuit să plătească dublu faţă de ce-a cerut înainte. Dublu! Dar tata a scăpat şi totul s-a terminat.

Elev la Timişoara

Spuneţi-mi cum şi unde aţi făcut şcoala?

Trei ani la doamna Şovăilescu. O iubeam pe doamna Şovăilescu. Ne întâlneam la Operă, mama cânta, eu aveam acces gratuit, doamna Şovăilescu era mare melomană. Şi ea a făcut toată şcoala asta pentru fiul ei. Mi-aduc aminte, odată, la un Lakmé, cu Flaviţa Munteanu, soţia doctorului Gârbea, vine doamna Şovăilescu la mine plângând: „Petrică, Petrică, mi s-a sinucis băiatul!” Pentru el a făcut şcoala, a dat lecţii şi el s-a sinucis. Soţul ei s-a sinucis şi el! Băiatul era la Medicină, lector sau aşa ceva.

Atunci, în clasa a IV-a, m-am transferat la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Normal, Pedagogic, pe Pestalozzi (acolo este acum Liceul Calderon). Acolo am făcut clasa a IV-a şi apoi m-am dus la Liceul Loga. De pe Pestalozzi mă cunosc cu Radu Ciobanu, Livius Ciocârlie, Puşa Pop, Tibi Toma, Delia Simonetti. Ea era fiica Stelei Simonetti care era Museta, când mama a cântat Mimi. Da, cunoşteam multe cântăreţe şi mulţi cântăreţi. O alta care venea de multe ori la noi era Antoaneta Trandafirescu. Era una care mânca usturoi înainte de fiecare spectacol, iar tenorii o urau pentru asta. Interpretau scene de dragoste cu o femeie care a mâncat un usturoi întreg! Zicea că-i face bine la voce.

La Liceul Loga am absolvit, atunci se făcea tranziţia de la 12 clase la 10 clase, ca în Uniunea Sovietică, şi noi am terminat cu 11 clase. În ’52, toate universităţile aveau „numerus clausus”, de data asta nu pentru evrei, ci pentru fiii de „foşti capitalişti”– asta era eticheta mea socială oficială. În ’53 a murit Stalin, „marele geniu al omenirii”, şi imediat au lăsat să intre trei fii de foşti capitalişti şi eu eram unul dintre ei; m-au acceptat la Electrotehnică. Am fost singurul cu bursă şi ultimul student al profesorului Plautius Andronescu.

Evenimentele din ’56

Am participat apoi la evenimentele din ’56, de la Timişoara. Am fost în camionul care ne-a transportat la Becicherec, sunt unul dintre „eroii” Timişoarei.

La Cantină, la protestul studenţilor de acolo aţi participat?

Nu, eu n-am fost acolo, am fost a doua zi.

Deci aţi fost la manifestaţia din centru, de la Catedrală?

Da, eram băieţi toţi şi din căminul de fete toate strigau: „Salvaţi-ne! Salvaţi-ne!” Fierbea testosteronul în noi, dar atunci ne-au arestat, ne-au despărţit de ceilalţi şi ne-au dus cu trei camioane în Cazarma din Cetate, care a fost dărâmată între timp. Atunci ne-au pus în faţa unui zid cu tancurile-n faţă să ne mitralieze. Dar şi-au dat seama că, dacă mitraliază în centrul oraşului, o să izbucnească o revoluţie mare. Şi noi strigam lozinci: „Afară cu ruşii!” „Libertate!” Erau vreo 20-30 de camioane şi au oprit trei să rămână în Timişoara, dar apoi ne-au trimis şi pe noi la Becicherec. Noi credeam c-o să ne-mpuşte în stradă.

Am ajuns la Becicherec. Acolo, mai întâi ne-au separat băieţii de fete; şi erau barăcile alea de la exerciţiile de vară ale armatei şi două mitraliere între fiecare pereche de barăci. Ne-au comandat: „Băieţii la dreapta, fetele la stânga!” Şi ni s-a spus: „Nu scoateţi niciun deget afară pe fereastră, că altfel… vă împuşcăm imediat!” Şi atunci am scris toţi pe ferestre, şi noi şi fetele: „Ce faceţi?”

A venit seara, ne-au dat nişte saci de cartofi goi şi ceva fân cu care i-am umplut şi, când a venit întunericul, toţi am început să vorbim. Cum îi urâm pe ruşi, cum vrem libertate… A fost un moment aşa de minunat! Eram toţi ca fraţii. Dimineaţa următoare credeam c-o să fim toţi eliberaţi de-acolo şi că o să devenim eroii momentului acela istoric, c-o să ne ducă direct la atelierele unor sculptori să ne facă statui. Nu a fost aşa, ci a venit o delegaţie de ofiţeri, de colonei medici. Ne-au spus că, dacă sunt printre noi cu tuberculoză sau cu sifilis, aceia trebuie izolaţi. Ceilalţi, să dăm adresa pentru a primi haine mai călduroase, pentru că se spera să fim eliberaţi – era în noiembrie – în primăvara viitoare. Deodată moralul ne-a scăzut. Erau câţiva tuberculoşi, pe aceia i-au izolat.

Aţi dat adresele?

Da, am dat toţi adresele. La zece minute vine un căpitan sau maior de la Securitate şi spune că ei ştiu că noi am fost înarmaţi şi că am tras în aer. Noi ştiam că cineva de la Securitate a tras în aer, că de aceea ne-am suit în camioane. A spus că, dacă nu recunoaştem cine a tras în aer, nu ne eliberează. Era clar, voiau să facă un proces exemplar şi pentru asta aveau nevoie de ţapi ispăşitori. Şi atunci începi să vezi care-ţi sunt „şansele” de a deveni ţap ispăşitor. Fiu de fost capitalist – minunat! Evreu – minunat! Rude în ţările imperialiste – minunat! Orice criteriu luam în considerare, eu eram ţapul cel mai ispăşitor posibil. Mi-era frică să nu fiu eu acela. Dar apoi mi-am dat seama că mai erau cu mine şi alţii în aceeaşi situaţie.

Ştiţi, dacă mergeţi în Piaţa Unirii, este o clădire Art Nouveau care are o farmacie jos. Hygeea se cheamă acum, dar se chema Farmacia Weiss. Fiul farmacistului Weiss era cu noi şi era şi el capitalist, era şi el evreu, avea şi el rude în străinătate. Şi mai era un al treilea, Frici Grosz, tot evreu, dar era mai sărac. Trăieşte acum în Israel. Era coleg de facultate, a venit cu mine la demonstraţie. În acel moment ne-am adunat toţi trei şi, ca într-un film, ca într-o operă, am jurat că, dacă măcar unul dintre noi iese, îşi va dedica viaţa salvării celor rămaşi. Dacă toţi ieşim, cu atât mai bine.

A treia zi vin interogatoriile şi ne interoghează. Eu şi cu Frici Grosz am avut un alibi perfect. El locuia pe malul Begăi, pe Splaiul Tudor Vladimirescu, lângă strada pe care merge tramvaiul spre gară. Am inventat o întreagă poveste: eram la el şi ne trebuia o carte de la bibliotecă… „Ce carte?” Desigur, o carte rusească. Mergeam la bibliotecă, la Liceul Piarist, acolo era biblioteca noastră, mergeam la bibliotecă şi trebuia să trecem podul. „De ce n-aţi luat tramvaiul ?” „N-aveam abonamentele la noi.” Noi aveam abonamentele la noi, dar le-am mâncat, le-am rupt în bucăţele şi le-am mâncat. „Eram pe pod şi, deodată, vine mulţimea asta şi ne ia. Noi nu ştiam cine sunt ei. Noi eram numai întâmplător pe pod.” Aşa am stabilit că vom spune. Vine interogatoriul, ne ia la întrebări, dar pe el nu-l întreabă nimic, pe mine m-a întrebat doar ce strigau cei din grup. „Noi eram aşa de înghesuiţi, că nu am auzit prea bine, ceva despre ruşi, dar n-am înţeles.” Nicio altă întrebare. M-am gândit că, dacă mie mi-au pus numai o întrebare, pe el nimic, e clar că nu suntem noi ţapii ispăţitori. Am întrebat un prieten de la facultate, un oltean, mi se pare: Pe tine ce te-a întrebat? „Păi eu am făcut o poveste cum că eram din întâmplare pe pod şi a venit mulţimea şi ne-a luat.” Din cei două mii de băieţi şi fete care erau arestaţi, 1998 se aflau din întâmplare pe pod, doar doi au fost la manifestaţie, doi au fost „curentul” care i-a luat. Şi au acceptat această poveste.

Ne-au spus că ne dau drumul, dar că noaptea ne vor transporta cu camioanele, pentru că „poporul, clasa muncitoare sunt aşa de furioşi pe voi că v-ar omorî!” Dar a trebuit să semnăm o hârtie care arăta că noi nu am fost niciodată arestaţi. Şi nici anchetaţi. Noi ştiam c-am fost arestaţi, ei ştiau c-am fost arestaţi. De ce această mascaradă? La ce bun? Ei bine, o zi sau două mai târziu s-a anunţat la radio Vocea Americii sau la Europa Liberă: revoluţia din Ungaria s-a răspândit în România şi a fost o demonstraţie la Timişoara. Imediat guvernul de la Bucureşti a dezminţit această „calomnie imperialistă”. Noi, când am semnat, am semnat că nu numai că nu am făcut nimic, dar că niciodată nu vom face şi că noi condamnăm pe oricine care va face ceva care să ducă la arestul său. Şi au spus: „Avem semnături de la toţi cei 2000 care nu au fost arestaţi”.

Au dispărut colegi? Vă amintiţi cum i-au ridicat?

Au fost colegi, au fost câţiva care au fost arestaţi şi despre care n-am mai aflat ce s-a întâmplat cu ei. Dar nu mulţi, aş zice maximum vreo zece. A fost o întâmplare bizară. Era un băiat evreu, Ivan Waldmann, fie arădean, fie orădean. El şi încă unul din acelaşi oraş locuiau undeva spre Mehala, pe drumul spre Mehala, şi erau studenţi la Politehnică, cred că erau la Chimie. Şi el venea des la noi, avea voce de bas şi noi aveam pian, venea la noi să cânte. Eram prieteni foarte buni şi, de pe o zi pe alta, am auzit zvonul că el a fost arestat, că a dispărut, a fost arestat de Securitate; şi celălalt a fost eliminat de la Politehnică şi a fost trimis înapoi, în oraşul de unde era.

Cât aţi stat în total la Becicherec?

Trei zile.

Vă mai amintiţi dacă vă era frică?

Frica a fost după ce a venit ofiţerul acela. Înainte nu mi-a fost frică deloc. Trebuie să fie ceva în corpul nostru legat de adrenalină. Eram conştient că sunt în pericol, dar nu mă interesa. Şi sunt convins – că nu eram prost – că erau efectele adrenalinei, asta face adrenalina, îţi face moartea mai plăcută. În camionul acela, când ne duceau în afara oraşului, a fost un incident neplăcut. Era o fată cu care eu avusesem o relaţie. Şi era o fată foarte frumuşică, avea un păr foarte fin, mi-aduc aminte. Era româncă. Era şi ea în camionul nostru, dar cred că nu m-a observat, că nu ar fi spus ce a spus. A strigat: „Unde sunt jidanii acuma?” Şi 7 din vreo 50 am ridicat mâna. Asta era mult mai mult decât procentul evreilor în populaţie. Asta a fost foarte dureros pentru mine.

Şi care era sensul întrebării?

Voia să spună că totul e din vina „jidanilor”, că „jidanii” sunt comuniştii. A fost un moment neplăcut. Cu atât mai mult cu cât domnişoara, când mergea la pat, mergea la pat cu jidanii.

Dar acasă, mama ce-ar fi spus dacă aţi fi ieşit cu o româncă?

Mama, în general, nu ştia, aveam tot felul de aventuri… Am o întâmplare amuzantă. Pe soţia mea o cheamă Lucy şi pe prima fată pe care am sărutat-o o chema Lucica. Am o afinitate pentru acest nume. Părinţii nevestei mele au divorţat. Mama ei se chema Ruth, nu era evreică, era protestantă. Socrul meu, de origine scoţiană, s-a recăsătorit cu o altă femeie pe care o chema tot Ruth. Este un fenomen. Sunt cazuri de gemeni care s-au despărţit la naştere şi care au soţii cu acelaşi nume şi căţei cu acelaşi nume. Când am cunoscut-o pe Lucica, aveam amândoi 14 ani, nu ştiam că trebuie să ne sărutăm pe gură, ne sărutam pe obraz. Ea era anabaptistă şi mi-a spus că părinţii ei nu-i dau voie să meargă cu mine, decât dacă mă convertesc la anabaptism. I-am spus: „Drăguţă, rămâi cu anabaptismul, eu rămân ce sunt”. Am avut multe aventuri. Timişoara era un oraş în care aventurile amoroase erau foarte frumoase. Chiar dacă viaţa era amărâtă pe timpul comunismului, viaţa intimă nu a putut fi distrusă, iar viaţa intimă era aşa de frumoasă! A fost o perioadă foarte fericită din viaţa mea, aveam amante căsătorite, necăsătorite. Europa Centrală avea acest ceva: oamenii erau fericiţi, nu era o atmosferă victoriană. Timişoara avea o societate mai rigidă numai în aparenţă.

Am avut o aventură, n-o să dau numele femeii. De 23 August, în Parcul Rozelor se făcea un dans şi eu m-am dus la dansul ăla şi era acolo o fată îmbrăcată în ţigancă. Am dansat vreo oră, foarte înamoraţi unul de altul. Ea era cu nişte prieteni şi era mascată. Deodată dispare ca Cenuşăreasa. Eu eram înamorat şi aveam 15-16 ani, ce să fac? Singurul loc în Timişoara unde se puteau închiria costume era în Piaţa Traian. Mă duc acolo şi întreb: „Aţi închiriat un costum de ţigancă?” „Hai, domnule, e cel mai popular costum, avem vreo zece.” „Dar aţi închiriat cuiva cu numele…?” „Noi nu putem spune numele clienţilor.” „Ia uitaţi, aveţi aici o sută de lei.” „Păi, atunci, ia să vedem!” Încă o sută a costat adresa. Lucra la o fabrică în Iosefin. Merg acolo şi o aştept la ieşire. Vine. Când mă vede, e foarte, foarte bucuroasă. Unde să mergem? Trebuie să mergem undeva! Aveam un prieten, Gigi Diaconescu se numea, şi locuia – dacă mergeţi spre Primăria veche, după ea este o clădire Art Nouveau – el locuia acolo cu maică-sa. Maică-sa era divorţată şi avea şi ea bărbaţi şi avea şi el femei, aveau un pact. Fiecare putea s-aducă pe cine voia, dacă îi plătea celuilalt un bilet de teatru, de operă sau de cinematograf. Am vorbit cu Gigi, care era cel mai bun prieten al meu, el mi-a spus că pot să merg, dar să-i cumpăr mamei lui un bilet. Era în timpul săptămânii, nu era nici teatru, nici operă, doar cinematograf. I-am luat bilet, cred că era filmul „Miciurin”, un film lung, pentru că muzica era de Şostakovici şi el totdeauna făcea lucrurile astea lungi. Şi am mers, dar trebuia să găsim alt loc.

Era frumoasă tinereţea! Dar asta cred că este şi ceva tipic timişorean. Am fost la Viena, peste tot, dar nu era nicăieri aşa de romantic cum a fost aici!

Timişoara de altădată

Ce mai asociaţi cu Timişoara?

Un fel de cinste! Natural, oamenii sunt peste tot… cum sunt. Dar timişorenii vechi… cred că au mentalitatea austro-ungară, un cod al cinstei. În plus, Timişoara este un oraş foarte rafinat. Era! Uitaţi-vă la clădiri, nu cum arată azi, imaginaţi-vă cu ochiul minţii cum arătau pe vremuri şi ce elegantă era aici lumea. Pe Corso exista o croitoreasă, acuma-mi scapă numele… Hofmann Erzsi! Nemţoaică sau evreică, nu ştiu, era pe-acolo unde era magazinul Dornhelm, unde este acum Materna, pe-acolo, într-una din clădirile alea. Ea avea licenţă de la Chanel, ea le făcea costumele! Toate doamnele din oraş purtau adevărate costume Elsa Sciaparelli. Şi maică-mea le purta. Noi mergeam la croitor cât am trăit în România, până şi pe vremea comuniştilor, n-am cumpărat măcar o haină gata!

Am fotografii ale mamei mele, o evreică pe timpul războiului. Era atunci, de fapt, „o jidancă”. Se plimba în faţa Primăriei vechi… nu că era frumoasă ea, că nu era prea frumoasă, dar cât era de elegantă! Şi pălăria, ultima modă! Are pălărie şi are o blană de nurcă peste costumul taior! Este… era de-o eleganţă nemaipomenită, oraşul ăsta. Dacă mă duceam de la spital la doamna Şovăilescu cu tramvaiul, număram câte femei au blană de nurcă, câte au de alta. Aveau toate unghiile roşii. Erau de-o eleganţă!… Bine, era o anumită clasă; dar, spre norocul meu, m-am născut în acea clasă!

Când v-aţi mutat în centru, pe Corso?

În ’48. În ’47 a plecat Regele, în ’48 a fost naţionalizat sanatoriu. Şi, când s-a naţionalizat, ne-au dat 24 de ore să ne mutăm şi a trebuit să găsim un apartament şi-am găsit aici, în Palatul Färber. Dar acolo nu era sală de baie, aveam numai în camera de dormit o chiuvetă să ne spălăm. Aveam un balcon spre curte, care s-a acoperit şi a devenit bucătărie. Dar mâncarea se aducea din bucătărie la masă trecând prin WC. Când ne-am mutat, am adus dulapurile din apartamentul vechi. Ne-au spus că, dacă nu ducem înapoi aceste dulapuri, „care aparţin clădirii”, vom fi deportaţi.

Dar şi atunci – o să vedeţi, am o fotografie – mama e îmbrăcată într-o rochie foarte elegantă, într-un costum super elegant şi cu o blană de nurcă; şi se plimbă pe Corso şi în spate se vede Opera; şi în balconul acela mare sunt fotografiile lui Marx, Engels şi Lenin. Este o poză atât de ironică: taică-meu în costum, cu pălărie, o poză minunată!

Când stăteaţi pe Corso, cu cine se întâlnea familia? Aveaţi prieteni?

O, părinţii aveau mulţi prieteni! Jucau bridge tot timpul. Toţi au emigrat, mulţi au mers în Israel.

Prietenii părinţilor erau medici, erau… nu ştiu dacă aţi auzit de Willy Kardos, el locuia pe Pestalozzi, apoi Erna Gáll, familia Pollak. Ei aveau Fabrica Florida, aţi auzit? Era fabrică de lenjerie, era cea mai mare din România. Erau muzicieni şi aveau două fiice: Trude cânta la vioară, cealaltă era Agi, pe care au vrut să o facă vedetă de cinema. Domnul Pollak, Géza Pollak, şi nevastă-sa, Ani mi se pare, au emigrat în Canada: şi a fost ceva oribil, unul dintre ei a murit de cancer, celălalt s-a sinucis, nu mai ştiu. A avut un sfârşit foarte, foarte tragic familia aceea şi erau foarte, foarte bogaţi! Mai eram prieteni… Ştiţi unde este pe strada Loga, Institutul Francez? Era Vila Langer. Doamna Langer cred că era o pacientă de-a tatălui meu şi aşa s-au împrietenit. Fiind copil, mergeam de multe ori acolo, în vila pe care până azi o visez. Eu scriu proză şi una dintre întâmplările povestite de mine se întâmplă în Vila Langer. Mi-amintesc scara aia de marmură roşie, detaliile stil baroc din interior, de pe tavan…

Interviu realizat de Smaranda Vultur în martie 2007, la Timişoara, şi publicat în revista „Orizont”, noiembrie 2008. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014