Rabinul şi profesorul Ernest Neumann şi livada de pomi

Deja din ’40 era considerat o somitate

Toma George Maiorescu

„Cum te descurci cu valul de frig?‟, m-a întrebat în loc de bineţe. „Nu ţi-a afectat livada?‟

În prima clipă n-am sesizat la ce se referă interlocutorul şi ce ar trebui să-i răspund bărbatului de statură mijlocie, cu barba îngrijită şi ochii vioi, iscodindu-mă.

Apoi, mi-am dat repede seama că n-am de ce să rămân perplex, că mă găsesc în faţa unei redutabile şi rare memorii, a unui convorbitor nu întotdeauna comod. Peste câteva clipe avea să-mi reamintească de rândurile, cu specii alternante, ale pomilor mei de rod, din Comana, ca, apoi, pe nepusă masă să-mi reamintească de stările mele sufleteşti din prima sesiune de bacalaureat a anului 1947, când aveam să pic cu brio la materia de care eram cel mai legat: limba şi literatura română. (De altfel, buretele uitării – ineluctabil autoconservării noastre, a şters de mult de pe tabla amintirilor acel incident neplăcut şi paradoxal).

„Ştii că Tom are al şaptelea nepot? Că Nely s-a recăsătorit la 60 de ani? Că X s-a prăpădit dintr-un accident cerebral? Că fratele lui E. a susţinut, în ianuarie, un concert extraordinar la Carnegie Hall? Ştii că… ‟ Şi noutăţile despre foştii colegi de clasă sau de liceu se rostogolesc trepidant, ca o avalanşă. Dintre sutele de elevi pe care i-a avut, Ernest Neumann, nu cred că nu ştie de vreunul cu ce se ocupă, unde se află, ce a simţit sau nu, în viaţă…

Stăm lângă un uriaş coş de fructe vârfuit cu toate fructele Edenului. Decojim mere, banane, portocale… Fructele (de aici şi îngrijorarea pentru livada mea din Comana) sunt singurul aliment privilegiat faţă de care atât de echilibratul şi cumpănitul Ernest Neumann e… nestăpânit. Altfel, e aproape ascet, nu bea (alcool), nu fumează, nu este gurmand. Dar fructe îngurgită oricând şi oriunde fără nici o restricţie.

L-am cunoscut înainte de a-i deveni elev. În faţa unei gropi proaspăt săpate, pe-o buză de deal înecat în norii tuciurii ai smogului uzinal. Când, din spatele catafalcului purtând sicriul de lemn negeluit, i-am auzit vocea, pătrunzătoare şi ritmată: «A căzut condeiul din mâna Profesorului Marosy…» Sosise la Reşita să-l înmormânteze pe Bunicul. Cu cât respect şi dragoste l-a înconjurat lumea oraşului meu; foştii elevi mai tineri şi mai cărunţi ai bunicului de toate etniile şi de toate credinţele. Deja atunci, în anii ’40, Ernest Neumann, Rabinul de la Timişoara, era considerat o somitate, un înţelept.

Reşiţa n-avea liceu teoretic. I-am devenit elev la Timişoara. Orele sale erau aşteptate cu nerăbdare. (Erau, poate, singurele de la care nu se chiulea la vreun Dick Foran sau pe aleile de pe malul Begai.) Erau ore de înălţare spirituală în care materia de predare se însufleţea cu escapade în contingent, cu educaţie cetăţenească, cu evadări în filosofia Zoharului, sau, pur şi simplu, în comentarea ultimului editorial scris de Profesor în «Banatul»…

Stima noastră pentru cunoştinţele profesorului era dublată de dragostea pentru un camarad apropiat, jovial şi generos, care ştia cum să ne ţină partea, cum să ne dea o mâna de ajutor.

Ernest Neumann – 85 de ani! Cu mintea la fel de zglobie şi inventivă, cu gândirea sa elastică şi profundă, cu memoria înregistrând fidel mii de destine şi sute de mii de pagini de înţelepciune – intacte, prodigioase, vii, în permanentă alertă şi interes pentru noi.

Text de Toma George Maiorescu, publicat în volumul dedicat aniversării de 85 de ani a rabinului Dr Ernest Neumann în 2002