Acasă > Viața socială, economică și culturală > Amintiri

Amintiri frumoase şi mai puțin frumoase

M-am născut la Craiova, în inima României. La vârsta de un an, părinţii au hotărât să se mute la Timişoara, unde, se spunea, că ar fi mai uşor de deschis o prăvălie de mărunţişuri şi de confecţii pentru copii şi tineret. Limba mea maternă era, bineînţeles, româna, pe care o vorbeam în casă cu părinţii. Am mai prins şi puţin ladino, părinţii noştri vorbeau între ei această limbă când nu voiau să înţelegem noi, copiii (am avut un frate care a murit la 13 ani, după o scarlatină cu complicaţii). Noi eram evrei spanioli la Craiova, unde trăiau mai mulţi sefarzi decât aşkenazi.

La Timişoara, mama fiind ocupată cu croitoria, iar tata cu prăvălia, am crescut în curtea mare a imobilului în care locuiam şi unde erau multe locuinţe mici, cu mulţi copii de vârsta mea. Când am avut permisiunea părinţilor să-mi petrec vremea cu copiii din curte, am învăţat bine de tot ungureşte, limbă vorbită de foarte mulţi în Timişoara. Majoritatea copiilor de vârsta mea nu cunoşteau altă limbă.

În anul 1933, am împlinit 7 ani şi trebuia să încep şcoala. Cum la Timişoara se vorbea mult şi nemţeşte, mama m-a înscris la Notre Dame, ca să ştiu şi germană, afară de maghiara pe care o posedam foarte bine. După trei săptămâni, în care am învăţat puţină germană şi literele gotice, m-au anunţat că nu pot continua şcoala la ei, pentru că nu au voie să primească elevi evrei în şcoala lor. Am plecat de la şcoală germană doar cu puţine cunoştinţe de limbă, numai atât cât poate dobândi o fetiţă de 7 ani în trei săptămâni. Eram puţin nedumerită, nu înţelegeam de ce s-a hotărât să fiu dată afară. Eram cuminte, disciplinată, doritoare să învăţ limba şi chiar începusem să am şi prietene şi totuşi m-au dat afară. Atunci am făcut cunoştinţă cu discriminarea rasială.

După această traumă, părinţii m-au înscris la şcoala primară izraelită din Fabric. Ce bucurie am avut, ce cald am fost primită! Prieteniile s-au legat repede şi ceaşca de lapte însoţită de un corn proaspăt pe care le primeam în fiecare zi la ora 10 mi-au mărit bucuria şi mai mult că am schimbat şcoala.

În această şcoală, eram singura cu limba maternă română şi deci, cu accent neaoş românesc. Când venea un inspector în clasă, profesorii îmi cereau să ridic mâna şi să răspund la tot ce întrebă inspectorul. Profesorii îi spuneau inspectorului: Vedeţi ce bine vorbesc româneşte copiii din şcoala noastră! La toate sărbătorile naţionale, când veneau inspectorii, trebuia să declam poeziile patriotice (aproape că mi-a intrat în cap că o să mă fac actriţă!) cu patosul necesar. A venit şi ziua când m-am răsculat în sinea mea. Eram în clasa patra şi se apropia o sărbătoare unde trebuia să declame cineva ceva frumos şi patriotic. Doamna Frida, învăţătoarea, a dat poezia la trei fete să o înveţe, urmând să aleagă în ziua respectivă pe una din noi. M-am bucurat că, de această dată, am scăpat şi nu prea am învăţat poezia, dar… tot pe mine m-a ales profesoara să o declam. Nu prea învăţasem poezia, sperând că voi scăpa şi neştiind bine poezia, mă împotmoleam mereu şi directorul Szekely (un om cu totul excepţional) s-a aşezat în spatele meu şi îmi şoptea mereu. Această răzvrătire a mea m-a costat locul din banca din rândul întâi ‒ profesoara, supărată că am făcut-o de râs, m-a aşezat în ultimul rând, acolo unde erau copiii cei mai răi şi nedisciplinaţi şi din nota 7 nu m-a scos până la sfârşitul anului. A venit, în sfârşit, şi vremea liceului.

Am dat admitere la liceul de stat Carmen Sylva, unde nu mai eram o stea din niciun punct de vedere. După trei clase, am fost anunţate toate evreicele că nu putem continua în clasa patra, căci a venit ordin ca toţi evreii să fie excluşi din toate şcolile publice. Am trecut toate la gimnaziul izraelit (pentru fete nu era încă liceu, ci numai 4 clase de gimnaziu). Am fost primite cu oarecare răceală de celelalte fete : De ce nu aţi venit şi voi din clasa întâi, ca şi noi ? Chiar şi la gimnaziu trebuia să declam poeziile patriotice când venea inspecţie, Comunitatea lucrând din greu ca să devenim şi noi liceu, ca asfel să putem să ajungem la bacalaureat.

Treptat, ne-am împrietenit şi cu fetele din ultima clasă de gimnaziu şi am continuat împreună la liceu. Singura noastră distracţie, pentru noi, cei excluşi de la teatre, cinematografe, operă, erau întâlnirile de fiecare duminică la liceul nostru, unde vorbeam despre literatură, scriitori şi scrierile lor.

Rochia pe care am purtat-o la nuntă şi se vede în fotografie a fost confecţionată de Ila (Schlesinger) şi am purtat-o cu multă plăcere încă mulţi ani de câte ori eram invitată undeva şi voiam să fiu elegantă.

Exact la terminarea liceului, s-au abolit şi legile rasiale şi am putut să ne continuăm studiile la universităţi. Am ales medicina, căci la 12 ani am citit cartea scriitorului Paul de Kruif, Vânătorii de Microbi, despre oamenii de ştiinţă care au descoperit microbii cauzatori de boli şi tratamentele care să-i distrugă. Entuziasmată de cele citite, am visat să învăţ medicina ca să pot şi eu să descopăr ceva care să ajute celor care au nevoie de ajutor medical, dar… singurul lucru pe care am reuşit în această direcţie era să devin medic de familie.

În anul 1951 am terminat studiul la facultate şi, conform legilor de atunci, am fost obligaţi să lucrăm 3 ani la ţară, ca să putem apoi intră în oraş. Din activitatea mea rurală îmi amintesc câteva întâmplări hazlii. Lucram la Săcălaz, sat german la 10 km de Timişoara, aşa că puteam face naveta cu trenul, favoare pe care am primit-o, pentru că aveam copii mici. Circumscripţia consta din trei sate, cel principal pe care l-am menţionat şi alte două mai mici, Beregsăul Mare, sat românesc şi Beregsăul Mic, sat sârbesc. Cum nu existau farmacii, medicamentele pe care le prescriam erau la noi, într-un dulap bine organizat. Într-o dimineaţă, a venit la consultaţie o mamă cu un copil mic în braţe. Copilul avea febră, l-am examinat şi i-am dat din dulapul nostru de medicaminte supozitoare de acamol, cum se dădea la copii mici. După o oră, mama se întoarce zicându-mi: „Te rog, dă-i alt medicament, căci copilul nu poate să-l înghită.” A trebuit încă o dată să-i explic mai pe îndelete că supozitoarele nu se înghit, ci se pun în fund. Copilul s-a făcut bine, mama a înţeles ce i-am explicat.

Într-o zi, când eram în deplasare la Beregsăul Mare, vine cineva fugind să mă roage să vin la ea, căci mama ei trage să moară. M-am dus repede, am găsit bolnava întinsă pe masă, cu lumânări la cap şi cu fiica ei plângând. Am examinat-o, am constatat că are pneumonie. I-am administrat pe loc penicilina pe care o aveam la mine şi, în scurt timp, băbuţa s-a vindecat. Mie mi-a mers vestea că mă pricep să vindec şi persoanele aproape moarte.

Tot la Beregsău, aveam un sanitar care se pricepea la extracţii dentare (eu nu făceam aşa ceva.) Într-o zi, vine cineva la dispensar cu mari dureri de măsea. Sanitarul meu îl examinează şi îi spune : „Măseaua asta trebuie scoasă, te costă 5 lei şi eu ţi-o scot imediat‟. Zis şi făcut. Dar după extracţie, omul îi spune : „Nu ai scos măseaua care mă doare, ci alta, de lângă ea‟. „Nu-i nimic‟, îi zice calm sanitarul meu, „dă-mi încă 5 lei şi ţi-o scot şi pe cealaltă‟. Rezolvare rapidă.

În cursul activităţii medicale, am fost obligată să fiu mai puţin timp cu fetele mele decât aş fi dorit. Un eveniment din această perioadă nu-l pot uita şi nu mi-l pot ierta nici până azi şi acuma, când îl scriu, am lacrimi în ochi. Era ziua mea de naştere şi fetele cu Tomi au fost foarte active la cumpărături şi bucătărie, ca eu să fiu liberă la orele 16.00. Exact la această oră a sosit o vecină care se plângea de mari dureri abdominale. Încep să vorbesc cu ea şi deodată, fetele mă strigă din camera alăturată: Mama, vino aici! Eu le răspund: „Imediat!”

Deodată aud hohote puternice de plâns ‒ amândouă plângeau amarnic. Ce s-a întâmplat?, întreb eu îngrijorată. Fetele şi Tomi au lucrat din greu o săptămână întreagă, ca să obţină de la staţia de radio Timişoara să-mi transmită la orele 16:00 (ora când, de obicei, eram acasă) urările lor, felicitări pentru ziua mea de naştere, dar cum nu am intrat în camera lor când m-au chemat, nu am auzit mesajul lor, doar cântecul meu preferat, de Edith Piaf. Mi-au povestit printre lacrimi ce mult s-au luptat ca să aud eu textul transmis de ele la radio şi nu l-am auzit, căci am intrat în cameră, exact când s-a terminat. Foarte greu s-au liniştit, numai eu nu am putut să mă liniştesc până azi şi mă doare tare încă şi azi.

Treptat, vremea a trecut, părul s-a rărit, ochii au nevoie de ochelari, pielea are câteva zbârcituri, eu nu am descoperit niciun microb nou, dar m-am bucurat când am putut da ajutor medical celor care mi l-au cerut.