Carte de rugăciune din anul 1882
Evreii aşchenazi şi sefarzi reprezintă două subculturi în iudaism, care se deosebesc prin unele elemente în practicarea ritului şi prin tradiții. Articularea vocalelor în ebraică la citirea textelor biblice este diferită, dar majoritatea aşchenazilor a preluat pronunțarea sefardă, care devenise varianta adoptată pentru ebraica modernă în Statul Israel. Limba aşchenazilor este idiş, un mix de germană medievală, ebraică, elemente împrumutate din limbi slave şi altele, cu scrierea în alfabetul ebraic. Numărul vorbitorilor de idiş a scăzut enorm datorită Holocaustului, dar idiş continuă să fie o limbă vie, folosită mai cu seamă în comunități ultra-ortodoxe. Ladino sau iudeo-spaniola, o limbă derivată din spaniola veche cu numeroase elemente din alte limbi romanice, este în primejdie de a se stinge. Aşchenazii descind din evrei din Franța, Germania şi Europa de Est, sefarzii din evrei din Spania, Portugalia şi Africa de Nord.
În Timişoara, primii evrei erau originari din Salonic, Constantinopol şi din oraşe din Ungaria, descendenți ai sefarzilor expulzați din Spania în 1492. Deja în prima jumătate a secolului al XVIII-lea găsim două comunități, sefardă şi aşchenază. Din 1870, ele au funcționat cu acelaşi statut comunitar, dar şi-au administrat sinagogile separat. Împuținați, sefarzii din Cetate sub preşedinția lui Gyarmathai Israel Derera au fuzionat cu aşchenazii în anul 1899, în timp ce comunitatea sefardă din Fabric, care se separase de cea din Cetate în 1861, a continuat să existe până după Al Doilea Război Mondial.
O altă ramificare a cultului iudaic îşi are rădăcinile în Epoca Luminilor din secolul al XVIII-lea, când abordarea critică a textelor biblice a produs Haskala, o mişcare reformatoare în iudaism. La Congresul comunităților evreiești din Ungaria și Transilvania de la Pesta (decembrie 1868-februarie 1869), evreimea aşchenază s-a scindat în două curente, cel ortodox și cel neolog, la care se va adăuga, din 1877, status quo ante. Ortodocșii respectă ritul religios cu rigurozitate; neologii introduc reforme ce atenuează rigurozitatea ritului liturgic și a obiceiurilor tradiționale; status quo ante optează pentru situația dinaintea sciziunii, un drum de mijloc.
În Timişoara se conturează 5 comunități: una neologă în Cetate, două ortodoxe (una în Iosefin, cealaltă în Fabric), una status quo ante în Fabric, care, în anii 1920, devine neologă, şi cea sefardă. În anul 1933 se unesc comunitățile din Cetate şi din Fabric. În 1936 ia ființă Federația Uniunilor Comunităților Evreiești din România, cu sediul la Bucureşti, în care sunt reprezentate comunitățile de „rit occidental”, denumirea folosită pentru cele reformiste, precum și comunitățile mai tradiționaliste, „ortodoxe”. În prezent, F.C.E.R. (Federația Comunităților Evreieşti din România – Cultul Mozaic) reuneşte toate comunitățile de pe teritoriul țării, iar la Timişoara există o singură comunitate.
Cine este evreu? David Ben Gurion, fondatorul statului Israel, i-a invitat pe 50 de intelectuali din lumea întreagă să răspundă la această întrebare. A primit tot atâtea răspunsuri diferite! După Halaha, legea iudaică, evreu este cel născut de o mamă evreică, indiferent dacă practică sau nu ritul religios, dacă este credincios sau nu. Evreu este de asemenea cel care se converteşte la iudaism. După legile rasiale din Nürnberg, planul de persecuție şi de exterminare includea persoanele cu unul din cei patru bunici de origine evreiască. Ca urmare, „Legea Întoarcerii”, votată în 1950 de Knesset, parlamentul israelian, conferă dreptul de cetățenie celor care au mama evreică sau au o ascendență evreiască. În comunitățile reformiste se pune accentul pe autodefinire. Unii se definesc ca evrei prin credință, alții prin ataşamentul față de tradiție, moştenirea istorică şi culturală sau prin sentimentul apartenenței la destinul evreiesc.
După Al Doilea Război Mondial, sinagoga, ca Bet Kneset, „casă de adunare”, era un lăcaş de rugăciune şi totodată o platformă pe care evreii timişoreni se întâlneau pentru a povesti despre familie şi prieteni, despre Israel şi perspectiva de a emigra, într-o atmosferă de reuniune familială. De la începutul secolului al XX-lea până în zilele noastre, în comunitatea evreilor timişoreni de factură predominant neologă, religiozitatea a sublimat într-o legătură trainică țesută prin tradiție şi prin trecutul comun, celebrată cu emoție în sinagogă şi la evenimente festive.